Câte ceva despre muzee, astăzi (2)

Arhitectura muzeului devine, în acest context importantă, cel puțin la fel de importantă precum colecția expusă în interior. Spațiul interior încetează de a mai fi white box, (spațiul de expunere neutru), iar arhitectura participă la context, sau la instituirea / generarea acestuia, în două feluri: arhitectură delocalizată / universală, starchitecture, versus arhitectură generată de condițiile locale, dintre care un exemplu recent de landform architecture îl reprezintă Muzeul-grădină Alexander Calder, de Herzog&De Meuron.

Jean Nouvel în Golf, I.M. Pei și, foarte recent, Renzo Piano sunt exemple de manual în acest sens. Trandafirul deșertului transformat în figură arhitecturală (worldarchitecture.org/jean-nouvel-s-desert-rose-national-museum-of-qatar-opens-to-the-public-in-doha.html) și mega-cupola celuilalt muzeu (archdaily.com/louvre-abu-dhabi-atelier-jean-nouvel) sunt de acolo, primul dialogând cu deșertul și celălalt, tipic pentru arhitectura lui Jean Nouvel, cu lumina acestuia.

Experierea contemplativă a operei de artă, al cărei efect este desfătarea serenă în prezența frumosului care place fără interes și fără concept (potrivit lui Kant) nu mai pare să fie proprie muzeelor contemporane. În primul rând, din pricina schimbării publicului țintă, a dispărut atmosfera de liniște solemnă, asemănătoare celei din catedrală (mai ales din cele catolice și mai puțin din cele ortodoxe). Se aud conversațiile dintre tinerii vizitatori, sau explicațiile ghizilor și ale însoțitorilor. Regulile de parcurgere, de distanțare față de obiectul expus au dispărut. Opera de artă este chiar agresată, în numele cutăror idealuri, cu care, de altfel, nu are nimic de-a face nici înainte, nici după ce este măscărită deliberat de protestatarii în chestie. Caracterul de sacru laic al experienței muzeale are legătură cu dezvrăjirea lumii, da, dar are legătură și cu proasta creștere și cu prostul gust, ambele generalizate.

Așa încât au apărut și soluții, mai degrabă paleative, la experiența directă (care înseamnă deplasare la fața locului, acum și programare online, precum și un cost oarecare, dacă nu sunt elevi sau studenți). Prima este digitizarea colecțiilor și oferirea lor pentru un parcurs online.

Nu e nimic la fel ca experiența la fața locului, dar este o bună aplicație concretă a conceptului post-modern de simulacru: în loc de-ul, ca și când-ul. Democratizarea accesului la simulacrul operei de artă, devenit ubicuu, transformă în ludic frenetic, dar și fără efect formator ceea ce era solemn, adeseori copleșitor ca experiență personală.

A doua soluție derivă din prima: digitizarea vine și cu experiența alternativă, zisă și imersivă. Nu mai e nevoie de muzeu ca atare, e suficient, ca în Star Trek, un holodeck, unde să se proiecteze în felurite feluri reprezentări digitale ale operelor zis reale / originale. Personal, după câteva astfel de experiențe la muzee mari (dar și la micul loc bucureștean numit, excesiv, muzeu imersiv), aș zice că experiența în cauză, jucându-se că scările operelor, desenzitivizează pe cel ce participă la experiența zisă imersivă în raport cu originalul însuși. După această luare de contact distorsionată tehnologic, opera reală dezamăgește, devreme ce nu mai poți intra în câmpul ei pictural; opera reală este, evident, mai mică decât instanța ei secundă, digitală și așa mai departe. Reprezentarea tinde să fagociteze prezența operei înseși, sau, în orice caz, să o devalorizeze. Muzeul digital poate fi ceva mai bun decât nimic, dar nu poate înlocui prezența in situ. Pe de altă parte, experiența imersivă distorsionează prezența operei în sine, diminuînd-o ca impact asupra privitorului.