Secundă acestei prime instanțe este aculturația, imitarea din admirație sau din modă. Așa au ajuns bolțile și cupolele persane, prin romani, în occident, de pildă, după cum, tot prin romani, s-a menținut trează arhitectura greacă; dar nu cea clasică, a Partenon-ului, de pildă, ci aceea elenistică, cu care, de asemenea, romanii s-au întâlnit, uimiți, în răsărit. De reutilizat ca atare au reutilizat statuile, care făceau obiectul unui trafic maritim important, ca și al unei copieri pioase, spre/la Roma. O temă străveche, de altfel, devreme ce însuși Klimt lucra într-un atelier vienez copiind maeștri, o parte din lucrări poposind, cum știm, în colecția regelui Carol I, de la Peleș.
Sunt tentat să găsesc corespondențe ale colajelor, unde bucata de ziar datată și cu text este prezentă în cadrul picturii, nu reprezentată; sau elementelor de avangardă istorică și post-avangardă, precum pisoarul, țapul împăiat, sau roțile de bicicletă, toate ale lui Duchamp, sau semi-rechinul în formol. Dar nu toate s-a potrivi (și) în arhitectură, și apoi avem exemple proprii. Mai aproape de temă, două: coprezența și (re)conversia, care acum se zice adaptive reuse, ca să dispară, pesemne, referința pioasă din termenul inițial. Coprezența este utilizată dintotdeauna, dar teoretizată abia în deconstrucție. O găsim și ca text și ca proiect în Chora L Works, o carte-obiect cu Peter Eisenman și Jacques Derrida, un arhitect mare și un filosof încă și mai renumit la momentul publicării volumului. Înseamnă că două sau mai multe instanțe (de preferat toate) prin care va fi trecut un amplasament să fie prezente concomitent cu, sau în clădirea nou-amplasată acolo. Peter Eisenman a și proiectat așa ceva la Columbus, OH, la Wexner Center for the Arts, din campusul Universității Statului Ohio (eisenmanarchitects.com/Wexner-Center-for-the-Visual-Arts-and-Fine-Arts-Library), unde fosta armurărie coexistă cu spațiile pentru artă, dar și cu proiecția pe sol a culoarelor aeriene de pe cerul de deasupra lor. Sau, mai aproape de noi, la Atena, unde Banca Națională a Greciei, al cărei sediu nou a fost proiectat de Mario Botta, funcționează ca un pod spațio-temporal, sau ca un arc de triumf peste un șantier arheologic în lucru la data edificării (architecture-history.org/BOTTA/National_bank_Athens).
Nenumărate alte exemple se pot da, regula fiind mai degrabă reutilizarea, fie și parțială, a materialului, deja prelucrat, al unui edificiu, pentru a înălța altul. Iată-ne la Densuș, unde biserica de acum este un lego de piese romane anterioare, poate de la Ulpia Traiana Sarmisegetuza căzută în derelicție și uitare, după valuri de migratori, poate de la un templu roman chiar de acolo: se văd inscripțiile latine, se văd referințele tatuate pe pietrele anterioare. Or, îi întreb uneori pe studenții mei: dacă, doamne ferește, vreun cataclism ar risipi iar pietrele bisericii, oare ce ar trebui reconstruit: templul ale cărui pietre au fost reasamblate cum-necum, sau biserica?
Răspunsul lor este divers, cum bănuiți; al meu este unul singur: virtual heritage: tehnicile patrimoniului virtual permit de pe acum refacerea templului fost, cu diferitele procente de probabilitate / aproximație legate de locul exact al cutărui bloc de piatră în ansamblul precedent; lasă că și biserica ar fi putut fi, cu aceleași ingrediente, construită mai bine, lucru posibil și el, cu aceleași tehnici virtuale.
(va urma)