As found / adaptive reuse / ready made (2)

Dar cel mai interesant exemplu este, totuși, cel al reutilizării spațiilor deja constituite. În exemplul precedent, reutilizăm fragmente constitutive, sau ruine, sau amplasamente. Aici, clădiri întregi sunt refolosite, nu în sensul dat lor inițial, dacă sunt conversii, ci într-unul în care există distanță, sau tensiune, între funcțiunea de plecare și cea de sosire. Tate Gallery Modern, de la Londra, a fost centrală electrică, acum este galerie de artă, de pildă, cu adăugiri și extrageri (turbinele din sala lor, de pildă). Berlinul est-central, devenit loc posh de expoziții, baruri, cluburi și muzee. Londra, pe malul sudic, cu lofts, piețe și birouri în clădiri de cărămidă aduse la zi. Edinburgh, cu distilerii de whiskey transformate în locuințe de hipsteri. Budapesta, unde antrepozitele de pe malurile sudice ale orașului au devenit și ele ansambluri de locuit neasemenea blocurilor.

Sunt deja vreo cincizeci de ani de când se fac conversii, orașele lărgindu-se până a prinde în sânul lor vechi antrepozite, chiar spații industriale, care, decât să fie dărâmate, mai bine participă la farmecul desuet, nostalgic, al orașelor care nu ar fi avut, precum cele americane, prea mult centru istoric fără ele. Pe scurt, sunt nenumărate exemple reușite. În București, Hotelul Caro (fosta fabrică de glucoză), sau Laminorul, sau fostele uzine Ford, care urmează să fie convertite; dar și în țară, Electroputere devenit centru cultural, sau Fabrica de Pensule și sunt atâtea altele. Întâi, zonele sunt lăsate pradă artiștilor, care le scot din derelicție și le readuc în atenția publică, apoi sunt gentrificate, adică devin la modă, scumpe și emasculate de virulența estetică a primilor locatari; sunt, adică, domesticite și fagocitate de orașul scump. În țările scandinave, gândiri mai bonjuriste îngăduie squatting-ul pe termen lung și rămânerea unor astfel de zone în interregn, sau în formule colectiv(ist)e, ambigui.

Cred că li se spunea conversii pentru că au ceva din sensul convertirii religioase: o schimbare dramatică a credinței, care, ca și limba maternă, fac parte din fondul intim-străin, cum ne-a învățat filosoful Gabriel Liiceanu. Așa și aici, schimbarea lasă schije, nu e simplă, văd și clădirea veche în întregime, dar într-o altă propunere. Cea mai dramatică formă de conversie, deci, este chiar schimbarea de funcțiune între spațiile laice și cele religioase. Case în temple și biserici s-au tot făcut: casa lui Pitagora a devenit templu după moartea lui; bisericile de lemn din Ardeal erau case cu turlă și cu schimbarea sensul de parcurgere a spațiilor, de la vest la est. Conversia templelor altor credințe în biserici s-a făcut, apropo de convertire și de exemplul de la Densuș, sub cuvânt că unde altundeva mai bine să stea un lăcaș de cult decât tot pe un loc sacru? Și a bisericilor în moschei, de pildă, Sfânta Sofia și Iisus în Chora, printre atâtea altele, la Istanbul. Prin urmare, reutilizarea adaptivă își are aici un teren fertil de manifestare.

Mai există doar un singur caz de care vreau să vă vorbesc, cel al reciclării. E bun cazul de la Densuș, dar există o industrie - nu foarte amplă - de mobilier care folosește în chip explicit lemn reciclat, piese as found / repurposed și care are toate componentele nostalgice despre care am vorbit deja, plus argumentul că nu prea se mai folosește lemnul masiv în mobilier, ceea ce îl face trecător, mult mai trecător decât casele; or, mobilierul de odinioară trăia generații, acum se schimbă de câteva ori într-o singură generație. Cel mai bun exemplu pe care îl știu aici este cel dat de o clădire a Uniunii Europene, de la Bruxelles (dezeen.com/european-union-headquarters-offices-curvaceous-glowing-lantern-glass-box-brussels), pe una dintre fațade având 3.750 de ferestre de lemn reciclate de pe cuprinsul UE.

Bine, strângerea acestor ferestre vechi și recondiționarea lor a costat probabil mai mult decât o fațadă nouă, dar e o metaforă foarte puternică a aducerii împreună, a refolosirii lucrurilor care sunt, încă, bune, așa cum ne învăța, odinioară, tradiția, când clama că lucrurile, ca și oamenii, sunt cu atât mai bune / buni cu cât sunt verificate de trecerea timpului, ba chiar și mai frumoase...