(aud viitura)

Stau în mijlocul stupului, într-o celulă de ceară.
Fierea tuturor îmi mistuie gura.
Presimţirea lor îmi devoră gândirea,
gândesc pentru ei, aştept pentru ei.
Aşteptarea lor uriaşă, greaţa lor uriaşă, somnul lor
uriaş. Mă impersonalizez ca să suport această povară.
Ca să supravieţuiesc îmi pierd chipul, mă şterg. Simţurile
se varsă dinăuntru în afară. Văd o furnică rostogolind
bobul de bălegar al marii metropole. Aud unda cosmică
gemând în durerile naşterii. Văd fără să văd.
Aud fără să aud, fără să vreau, fără să mă pot împotrivi.
Ceea ce ei nu vor să vadă, nu vor să audă. Frumuseţea
care sare în ochi, ca o fiară sălbatecă. Ca un surâs în
sângele lucrurilor, intensă, insuportabilă. Aburul auroral
al unei dimineţi orbitoare, fulgerul acela nemărginit.
Fiecare celulă din mine ştie mai mult decât mine. E mai invulnerabilă.
O are îngropată în ea, se hrăneşte din ea şi nu moare. Bucuria există.
E mai inexplicabilă decât lumea, mai puternică decât lumina. Mai grea.
Mai copleşitoare. Nu are nume. Ea e putere. E pretutindeni.
O nebunie a cosmosului. O oglindire iubitoare.
Transparentă şi pură ca o picătură de apă.
Picătura suspendată în care plutim, în care suntem
înecaţi. Vietăţile sunt cuvintele ei. E îngropată în
celulele noastre. Celulele noastre o strigă. Le e foame
de bucurie. Mările lor ascunse îi aşteaptă semnalul. Aud
viitura enormă. Simt suflul cascadei. Mireasma mierii
mântuitoare.


(Din volumul O tăcere asurzitoare (1985), în Haosmos şi alte poeme (Antologie de poezie 1980 - 2000), Editura Paralela 45, Piteşti, Colecţia Biblioteca Românească, 2004, p. 81-82)