...îmi amintesc de copilărie
cum scriind cu peniţe noi,
tot voiam să scriu perfect alfabetul...
a, b, c...
Literele toate,
Astfel încât să mă redau pe mine.
Nici una, însă, nu era destul de bună,
Mereu şi mereu înlocuiam peniţa la toc,
Peniţa care zgâria, vai, foaia de hârtie.
Mereu şi mereu
Literele erau strâmbe.
Adânc apăsam pe toc şi hârtie
Să văd ce poate fi Dincolo.
Niciodată, însă,
Sângele albastru al cuvântului
Nu îmi arăta nimic din mine,
Nimic nu era din cuvântul care să spună ceva.
Şi atunci eram pedepsită aspru:
"Rupe foia! Ţipa mama,
Să nu vadă, iar, doamna învăţătoare, cât greşeşti!"
Dar doamna habar nu avea.
Şi caietul era tot mai subţire,
Căci în locul cuvintelor mie îmi plăcea să desenez albine, cai, vulturi,
Ce mai apoi îşi luau zborul.
Of, ce greu aram cu peniţa pe foaie!
Până într-o zi,
Când am observat că m-am făcut dintr-odată mare,
Dar cu năravul tot aşa am rămas,
Zgârii, când scriu, hârtia,
Poate dau de ceva,
Poate mâine voi scrie perfect
Litera aia.
Din păcate, nu mai pot rupe foaia
Doar o zgârii şi mă uit prin ea!
1 comentariu
Arhiva rubricii
Descântec, Simona PopescuFiul risipitor, Gabriele Tinti, traducere de Ioana IeronimSamuel, Mariana MarinPământ pătruns în inimă, Gabriela MelinescuRuga cuvintelor, N. Scott MomadayToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate