Călătoresc sau mi se pare? Văd o fetiță cocoțată într-un copac, îmbrăcată într-o rochiță roșiatică din pânză țesută în casă, se uită în înaltul cerului și zâmbește: sunt fericită, mama e la spital, a scăpat de moarte, sare din copac și se pierde în treburi gospodărești, gătește purtând scăunelul de la sobă la masă și înapoi, nu ajunge nici la una nici la alta cum trebuie, mâinile i se mișcă febril, e fericită, la școală urmărește învățătoarea cu atenția împărțită între ce aude și ce vede în zare, cu privirile ațintite la imaginile ce i se perindă prin creier, la orizont o stavă de cai lipițan aleargă cu cozile date pe spate, ea călărește pe Sânziana, iapa preferată a tatălui său. E scoasă la tablă; "spune ce am învățat în lecția de astăzi", ochii fetiței se măresc nefiresc, tace, apoi, cu voce abia auzită repetă aproape cuvânt de cuvânt lecția predată: "dă-mi caietul de notițe", fetița îi înmânează învățătoarei singurul caiet pe care îl are, un maculator, în care sunt notate cuvinte fără înțeles, pentru fiecare materie în parte. Învățătoarea, o măsoară și spune: "ești leneșă", fetița leșină.
Se întoarce acasă pe o potecă lăturalnică, departe de larma satului, acolo pe ulițe aude râsetele copiilor care se întorc de la școală, în mijlocul lor, sora ei, responsabilă cu năzdrăvăniile. Pune straița sub ea și se uită la joaca acestora, râsetele lor se îndepărtează, o vede pe mama în pat, tata trage cearceaful peste fața ei, țipă, pe masă canceul cu apă umple încăperea, tatăl îl ia și aruncă apa pe fața mamei, un moment lung, cât o viață, și mama tresare. Salvarea, oameni îngrămădiți pe la garduri, cei patru copii speriați, se uită din târnaț cum o urcă pe mama lor în Salvare, îi face semn să se apropie: "să faci de mâncare la frații tăi", în timp ce trupul ei e împins în Salvare. Se ridică, e fericită, mama ei e la spital, îngrijită de medici, nu o să moară, ea are rostul ei, încredințat de mama în timp ce trupul acesteia dispărea în Salvare. Se uită în zare și vede stava de lipțane falnice cum aleargă pe linia orizontului, cu cozile date pe spate. E fericită, mama e în siguranță la spital, ea are grijă de casă, acesta este rostul ei, încredințat de mama, mai are și culcușul ei din copaci, are și Cerul care în fiecare clipă e altfel, are și stava de lipițane care aleargă pe linia orizontului cu cozile date pe spate. E fericită.
Fetița crește, umblă prin lume și face mereu aceleași lucruri importante, încredințate de mama. Are grijă de o casă cu șase guri de hrănit, are grijă să înmulțească pâinea și vinul pentru ca cele șase guri să nu muște din adevărata sărăciei, muncește, învață, se ridică atunci când e lovită, iubește, visează și scrie. Marele ei secret. Viața îi dă din toate câte sunt pe lume, dar nu-i dă timp de citit și de scris. Dar citește și scrie, smulge din timpul ei de dormit. Nu-i place ce scrie, e o scriitură zbuciumată, mereu amenințată, mereu pe marginea prăpastiei, mereu se surpă ceva. De fapt, ea, doar ascultă ce-i spun vocile din capul ei, povestește filmul din mintea ei, o realitate zămislită de propria ei imaginație, unde sensul apare atât de limpede că poți să îl atingi cu mâna, atunci când e lăsată în poveste, când nimeni nu trage de ea pentru stingerea unui incendiu. Dar toată această zbatere o lasă fără vlagă. Mama se uită la ea speriată: "nu mai scrie draga mamii, nu mai scrie". "Nu pot mamă, trebuie să scriu, așa cum trebuie să respir", și continuă în sinea ei: "... mă împart mereu între cele două lumi ale mele, trăind în viața de toate zilele ca într-un vis, ca într-un vis rău, dar, în același timp, trag cu urechea mai toată ziua și toată noapte la ce îmi spun personajele mele. Rareori, mă extrag, însă, cu adevărat, de la treburile cotidiene, pentru a pătrunde cu toată ființa mea în lumea umbrelor, unde mă simt ca un călător fericit, dar de unde știu că mă voi întoarce de fiecare dată cu viața împuținată. Dar cine, oare, e stăpân pe propria lui ființă, cine își poate controla viața în cele mai mici amănunte? Eu una știu că nu pot face acest lucru. Încerc să trăiesc cum pot".
Stiloul aleargă pe hârtie în ropotul lipițanelor ce umplu linia orizontului, stiloul aleargă cum aleargă norii pe cer, priviți din culcușul ei din copaci. Pe hârtie apar oameni vii, cu vocile lor proprii, exact ca în realitate. Fetița femeie trăiește în propria ei bulă. Nu are prieteni, nu are vecini, nu are viață socială. Bucuriile ei, nu puține, toate, se petrec în propria ei imaginație.
Din întâmplare, absolut din întâmplare, a trimis un text prost dactilografiat, nu avea altul, nu era timp de corectat, l-a trimis cu speranța că vor fi citite măcar primele zece pagini, la concursul organizat de Editura Univers 1998. S-a trezit nominalizată la Premiul pentru debut în proză de un juriu format din trei personalități ale literaturii române. Ea neștiuta, necunoscuta, fără să fi participat o oră la viața literară din România. Acest Premiu i-a deschis ușa editurilor. Au urmat încă cinci romane, scrise din rărunchi, cu referințe critice valoroase, scrise de critici onești, toți fără să o fi cunoscut înainte de a-i citi cărțile. Viața i s-a învălmășit rău când pe lângă boala și moartea mamei, a apărut amenințarea cu scoaterea din casă, peste noapte. Cancerul și moartea tatălui, o golgotă de treisprezece ani. Muncă silnică pentru a ridica o casă din mai nimic, în grădina părintească, în apropierea orașului. Muncă voluntară timp de douăzeci și șase de ani în proiecte de sprijin pentru vulnerabili, cu salariu sub limita sărăciei, mânată de același sentiment că viața ei are un rost, doar dacă îi pasă, doar dacă urmează drumul drept, încastrate în mintea ei de vocea mamei, atunci, la șapte ani, în timp ce mama ei era împinsă în Salvare când i-a spus: "să ai grijă de frații tăi". De atunci toți oamenii au devenit frații ei.
Deschide ochii, afară ninge, e noapte. După un ocol uriaș prin viață s-a trezit din nou pe margine, singură, într-un câmp uriaș de vise. Visele au zămislit cărți, publicate, eseuri, analize, cronici de carte, publicate în reviste de prestigiu. Viața ei s-a cățărat în cărți și în texte publicate. La orizont o stavă de cai lipițan aleargă cu cozile date pe spate.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)