Mirosurile de aici, de peste tot, de fapt, sunt puternice (te copleșesc, te acoperă, te pleznesc și nu mai scapi de ele decât atunci când te întorci în Europa), sunt omniprezente (în casele sau locurile în care rămâi / te cazezi / locuiești, în spațiile culturale în care rămâi din curiozitate sau pentru că vrei să înveți ceva, în magazinele sau locurile în care intri pentru a mânca - majoritatea având bucătăria la vedere, plină de cuptoare, foc, tingiri, locurile de cult - musulmane, budiste, hinduse mai ales, taoiste, sikh, în piețele sau locurile în care orice localnic, dacă are chef sau nevoie, se poate instala - pentru a pregăti mâncare, pentru a pregăti offerings necesare pentru ritualurile religioase), în autobuzele și trenurile locale, sunt atât de diverse încât, chiar dacă simțul mirosului în sine te ajută, atât cât poate și atât cât poți - tu însuți, să discerni și să le recunoști, deși le identifici, la început, ca fiind deosebite, aproape imediat se amestecă, devin un corp comun, un potpuriu (amalgam, amestecătură, vălmășag) și te asaltează continuu, fără oprire, amețitor. Îți intră nu doar în nas, ci în haine, în păr, în papornița din pânză care te însoțește, se așterne pe suprafața corpului, intră, poate, chiar în corp...
În afară de religie - care impune obiceiuri, tradiții, ritualuri, sacrificii, procesiuni, în afară de specificul alimentar, în afară de plantele, fructele (durian, de exemplu, bleah!), mirodeniile, ierburile și condimentele (infinite, probabil, ca diversitate), clima însăși (caldă și uscată - caz în care organismul rezistă mai ușor, respectiv foarte caldă și umedă - caz în care organismul este copleșit), extrem de diferită de cea de acasă, din Europa, generează (exact din combinația nefericită dintre căldură și umiditate), în combinație cu tot ceea ce emană bucătăriile improvizate, asfaltul, caldarâmul, pământul, pereții murdari ai clădirilor, mirosuri imposibil de descris, de povestit, de imaginat - dar foarte reale, foarte concrete, foarte adevărate. Apa (de ploaie, a râurilor, mlaștinilor, iazurilor, lacurilor, canalelor, estuarelor, chiar și apa de la robinet - de nebăut, iar uneori chiar improprie spălatului mâinilor, atât este de aproximativ tratată) are, și ea, un miros greu, adesea dificil sau chiar imposibil de suportat. Repet, până în momentul în care, fără să îți dai seama, te obișnuiești, accepți, îți continui călătoria...
b. Demult, pe aeroportul vechi și inadecvat din Beijing, imediat după coborâre, am simțit, pentru prima dată, respirând aerul poluat (însă, infinit mai puțin decât în prezent) al orașului, cât de neplăcut este aerul cald și umed și amestecat cu tot ce emanau în atmosferă industriile orașului, motoarele lui, dar, mai ales, zecile de mii de butoaie folosite pe post de aragaz, în care, în lighene preistorice, se gătește pe bază de cărbune. Ceea ce avea să urmeze, în cele șase săptămâni pe care le-am petrecut atunci în capitală, în Xi an, în Nanjing, în Suzhou, avea să depășească mult acele prime senzații olfactive asiatice...
Demult, când am vizitat, în Kathmandu, templu hindus Pashupatinath (aflat în patrimoniul UNESCO), am înțeles (greu, evident) că este un loc în care vârstnicii și bolnavii incurabili nepalezi aleg să își petreacă ultimele săptămâni sau zile de viață (în ceva ce seamănă cu un spital sau cu un lazaret uriaș), înainte ca ceea ce va fi rămas, corpurile lor descărnate, uscate și chinuite de viață, de necazuri și de boli, să fie arse, acolo, în spațiile special create pentru acest ritual, pe malurile râului Bagmati...
Demult, la Bhaktapur (un fel de capitală culturală a țării, oraș aflat, alături de alte câteva locuri specific hinduse, în patrimoniul UNESCO), așa, cam la15 kilometri de capitala nepaleză, m-am simțit prins în vârtejul unei complexe și impresionante sărbători religioase locale, al cărei moment de vârf era sacrificarea, evident ritualică, într-unul din templele hinduse ale orașului, a mai multor viței și mai multor iezi. Dintr-o singură lovitură, cu o sabie / macetă lungă și cu lamă lată. În piețele orașului, în alte temple, chiar în unele curți private, aveau loc, de asemenea, astfel de ritualuri (după care, încet, atent, cu grijă, bărbații - că doar ei erau acolo, împărțeau, cât mai egal cu putință, carnea animalelor sacrificate și o dăruiau fie propriilor familii, fie săracilor orașului)...
Demult, deși am evitat constant, am petrecut o jumătate de zi în Colombo, înainte de a zbura spre Madurai. Venisem cu trenul din Kandy și ajunsesem, parcă, înapoi în timp, în anul 1815, când orașul, ca întreaga insulă care atunci se numea Ceylon, a fost ocupat de britanici: întreaga zonă de lângă gară, câteva străzi lungi și paralele, era un depozit imens, în care oameni nenumărați înghesuiau ceea ce aduceau tot atâtea ricșe, motociclete, atelaje de tot felul, camioane aproximative. Mirosurile specifice mărfurilor se amestecau perfect cu praful permanent, cu sudoarea muncitorilor și a trecătorilor. Am reușit să văd, totuși, ceea ce rămăsese din casele negustorilor de altădată, un mic muzeu, înainte de a pleca spre o zonă mai curată, mai verde, mai culturală din centrul orașului...
Demult, în Madurai, primul loc din marele sub-continent indian în care am ajuns, după ce am scăpat de vacarmul din aeroport, după o călătorie (care nu sunt chiar sigur că a existat), cu un autobuz fără uși, fără ferestre, fără podea, însă mirosind oribil) spre oraș, după întâlnirea cu oamenii și vacile acestuia, după ce am ajuns în zona templului - mai liniștită, mai curată, mai protejată, am început să simt, poate, cel mai greu, persistent, apăsător miros posibil (așa credeam, dar n-a fost un record). L-am asociat, imediat și definitiv, templului Meenakshi Amman (cel pentru care ajunsesem acolo, fix așa cum ajungeau, zilnic, mii de pelerini hinduși, veniți din toată țara). Mai puțin intens în exterior, și foarte puternic în interior - generat de amestecul de ulei și lapte care se turnau, fără întrerupere, pe unele statui reprezentând pe Shiva, dar, mai ales, pe Parvati, soția sa, ori pe omniprezentele lingam, ori cauzat de florile extrem de puternic mirositoare din care se fac ghirlande, pentru aceleași (sau alte) zeități, ori provocat de alimentele gătite lângă templu și oferite pelerinilor, sau provenit de la candelele în care se foloseau uleiuri aromate la fel de amestecate...
Demult, plimbându-mă pe străzile, aleile și potecile incredibil de liniștite, chiar curate, ale orașului vechi multicultural Kochi (Cochin), în căutarea poveștilor despre Vasco da Gama din biserica Sfântului Francisc, a sinagogii Paradesi, a templelor hinduse ori sikh, a moscheilor, am descoperit, de fapt, călăuzit de un miros vioi, inedit, acut și persistent, care mă făcea să strănut, străzile (pline de depozite vechi, istorice, din lemn, înalte, cu două caturi, aerisite bine) pe care soseau mereu camioane fie pentru a fi golite de tonele de ardei roșu uscat adus de pe plantațiile din Kerala, fie pentru a fi umplute cu acest condiment (dulce) fundamental pentru mâncărurile indiene tradiționale. Oameni costelivi, făceau, de o viață, fie comerț, fie cărau, de colo până colo, sacii din care se scurgea un - dificil de observat, dar lesne identificabil -, praf roșu, care acoperea străzile, casele, pe noi înșine...
Demult, m-am oprit, pentru trei zile și la Mahabalipuram, pe Coasta Coromandel, în statul indian Kerala, pentru a vizita ansamblul templelor hinduse construite în secolele al 7-lea spre al 8-lea și dedicate penitenței lui Arjuna (aflate în patrimoniul UNESCO). Într-o după amiază, nelămurit de proveniența unui zgomot, unui vuiet permanent - care nu era produs nici de oceanul din apropiere, nici de comercianți, nici chiar de oamenii obișnuiți -, am ajuns pe una din plajele orașului aflată în spatele unor construcții care o făceau invizibilă de pe strada principală. O viermuială umană incredibilă, o aglomerație greu de imaginat, o puzderie de oameni, fără limite: indivizi singuri (yoghini, sadhu, cerșetori) ori familii mari, cu zeci de membri din mai mult de trei generații, se instalaseră pe nisip, unii lângă alții, una lângă alta, mai aproape sau mai departe de apă, după cum găsiseră loc atunci când sosiseră, pentru o ceremonie religioasă, ca atâtea altele din întreaga Indie (asta, însă, urma să aibă loc, însă, fix acolo, pe țărm). Veniseră cu tot calabalâcul - pânze sau cartoane sau folii din plastic, pentru a-și amenaja un adăpost (împotriva Soarelui, vântului sau a ploilor), pari și frânghii pentru a-și delimita ograda, plozi despuiați, străbunici preistorice, lemne de foc, pirostrii, tingiri pentru gătit, alimente, alte pânze mai acătării, pe care să se poată așeza sau pentru a dormi (în lumea hindusă, nu doar că aceste evenimente sunt omniprezente, dar și durează, de regulă, cel puțin două săptămâni). Nu-mi aduc aminte să fi văzut, pe undeva, o idee de veceu, de toaletă, de baie, pentru miile de oameni de acolo - cei mai mulți veniseră, în autobuze dezaxate, de departe, din alte state, pentru că întreaga lor viață este, de fapt, un permanent pelerinaj, o continuă deplasare, de la un templu la altul, pentru a duce ofrande unui zeu din infinitul panteon hindus, pentru a li se prosterna, pentru a le mulțumi, cumva, nu pentru ceea ce au - că nu au nimic altceva decât ce cară cu ei atunci când se deplasează, ci, probabil, pentru că trăiesc sau supraviețuiesc fie și numai pentru a realiza astfel de călătorii spirituale, religioase, devoționale...
Demult, tot prin Kerala, după ce am prins puțin curaj, încât să merg mai departe și să descopăr alte locuri despre care citisem sau auzisem, am făcut o călătorie de o zi, cu un vapor comercial, care parcurgea zilnic calea asta de apă, alături de localnici și fără turiști, pe ceea ce oamenii de acolo numesc backwaters, respectiv canale nenumărate, liniștite (umbroase ori deschise), cu ape amestecate (sărate și dulci), mărginite de sate (lacustre sau instalate pe pământ ferm), ori de ateliere, tot soiul de fabrici locale poluante, murdare și zgomotoase, pentru a ajunge la Alappuzha, iar de acolo, la Kochi. Turiștii, la fel ca familiile bogate din Kerala (adesea, cele tinere, într-un fel de lună de miere locală) închiriază pentru mai multe zile sau chiar o săptămână, altfel de bărci, houseboats - mari, încăpătoare, confecționate din lemn și alte materiale locale, ușoare și lesne de împletit, de folosit pentru astfel de vase (care sunt dotate cu dormitor, verandă, cameră de zi, bucătărie dar și cu bucătar, respectiv toaletă)...
Demult, ajungând în Myanmar, în scurtul interludiu pașnic care a durat doar câțiva ani, între două episoade militare, firesc, am aterizat în capitală, oraș creat pe canale și râuri care fac legătura cu Golful Martaban (rebotezată Yangon - pentru că militarii ăștia care o îndepărtează de putere, de societate, de birmani pe Aung San Suu Kyi și îi gonesc ori extermină pe musulmanii rohingya n-au suportat nici vechiul nume al orașului, Rangoon, nici ideea ocupației britanice și influența acesteia în dezvoltarea economică și socială a țării, astfel că, mai ales în orașele mari, au lăsat în paragină toate construcțiile realizate între 1824 și 1948), iar, după câteva zile, mai mult decât suficiente, am ajuns la Mandalay, al doilea oraș al țării, aflat pe malul râului Irrawaddy. Dincolo de pagoda Shwedagon și câteva spații publice aproape curate și îngrijite, sau de muzeul național din capitală, dincolo de lipsa de noroc istoric a orașului Mandalay (cu imensa lui zonă centrală îngrădită de ape și de ziduri, cu palate și temple, indecent de neîngrijite), tot ce îmi amintesc despre ambele orașe este duhoarea omniprezentă, putoarea incredibilă, senzația că mă aflu într-un loc în care nu există nimic altceva decât mirosuri imposibil de suportat. Scăpam de ele numai atunci când mă aplecam asupra bine vasului din care mâncam, pentru a simți mirosul condimentelor ori mirodeniilor sau atunci când mă înfundam în mirosul fructelor pe care le cumpăram din piețele locale...
Demult, în ceea ce azi se numește Manila (dar care, de fapt, nu-i nimic altceva decât ce a rezultat din expansiunea necontrolată, în toate direcțiile, a douăsprezece sate, mai apoi orășele, mai apoi cartiere, independente, vecine) - un oraș mizerabil, am rămas câteva zile (în cea mai veche pensiune privată din oraș) pentru a descoperi atent Intramuros (sau, ceea ce a rămas, după ce japonezii au încercat să distrugă, în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, adică inima colonială a orașului și oamenii de acolo), cu bisericile lui medievale, cu forturile lui, cu străzile lui pavate sau Casa Manila. Dincolo de toate astea, am descoperit, tot acolo, în partea asta protejată de UNESCO, străzi pline de maghernițe construite din cartoane, cofraje pentru ouă, lemn recuperat din case dărâmate, cu totul insalubre, fără apă curentă, fără electricitate, populate cu armate de țânci, de mame fără ocupație, de bunici bolnave și murdare. Căldura umedă a zilei sporea intensitatea mirosurilor, îmi punea la mare încercare răbdarea, mă determina să plec imediat spre Vigan și Ifugao, în Nord...
Recent, anul trecut, prin septembrie spre octombrie, mi-am început călătoria în Uzbekistan, într-un biet sat de lângă Samarkand, în familia unui profesor aproximativ de limbă engleză într-o școală de-a locului. Dimineața aerul era proaspăt, după răcoarea nopții, după o ușoară ploaie, sau datorită florilor și fructelor care invadaseră piețele și casele. La ora prânzului, pe mesele joase, femeile revărsau mâncăruri bune și la gust și la miros, pe care tocmai le pregătiseră. După amiaza, însă, în căldura specifică, putoarea latrinelor (neacoperite, că n-are rost) și balegile presărate atent, grijuliu, meticulos, pe străzi, de vacile locale aneantizau orice miros firesc, normal, cât de cât suportabil. Iar, după lăsarea serii, ciclul se relua...
c. Acum, în chiar săptămâna asta pe care o petrec în George Town, Perla Orientului, pentru unii (aflat în statul Penang - ceea ce înseamnă, în limba locului, arborele din familia palmierului care produce nuca de betel), înainte de a pleca spre Singapore (în chiar prima zi a Anului Nou Chinez al Șarpelui), povestea mirosurilor locale este puțin diferită de celelalte povești descrise aici. Sau, poate că, de fapt, o fac eu să fie diferită.
Pentru că aici mirosurile sunt distincte - în funcție de comunitatea care le produce, de religia acesteia, de gastronomia specifică, de obiceiurile familiale sau comunitare, de tradițiile pe care, cu obstinație, le urmează, de strada (sau zona din oraș) în care membrii celor trei comunități trăiesc, grupat, de sute de ani: chinezi (peste 50% din populația orașului) - budiști sau taoiști, veniți începând din secolul al 16-lea, din familii prea mari, din satele suprapopulate și fără teren agricol suficient, din sate de pe insule de pe coasta de Sud a Chinei sau de pe continent; indieni (circa 10% din populație) - în majoritate tamili, dar și din alte state, sosiți în ultimele două secole; malaezieni (cam 30% din populație) - un neam curios azi, care s-a îndepărtat, după sosirea și dezvoltarea agresivă a Islamului (adus de negustori, începând din secolul al 13-lea), de originile imperiilor pierdute ale secolelor al 6-lea spre al 13-lea. Biar mati anak, jangan mati adat - copiii pot muri, dar obiceiurile rămân vii - spune un proverb local. Dansul-dramă Mak Yong, despre aventurile și destinele unor personaje regale-istorice reale sau mitice (din vremea animismului sau a budismului), ori teatrul de umbre cu păpuși Wayang kulit, cu puternice influențe hinduse, provenind din Java și Bali reamintesc malaezienilor faptul că trăiesc aici de secole și au o cultură bogată, diversă, profundă.
Pentru că aici mirosurile se amestecă, în buna tradiție a țărilor care găzduiesc mai multe etnii, mai multe comunități - iar, în spațiul ăsta Sud-Est asiatic, alături de (sau împreună cu) Singapore, Malaezia reprezintă un perfect exemplu. Alt exemplu ar fi, probabil, Myanmar, cu 135 de grupuri etnice oficial recunoscute de guvernul țării - o bogăție uriașă, pe care, însă, țara nu știe sau nu vrea să o valorifice. Se amestecă pe stradă - acolo unde, unele lângă altele, sunt fie restaurante (cu standarde locale, joase, adică) indiene și arabe și chineze și malaeziene. Se amestecă în zonele în care, unele lângă altele, ori la mică distanță, au fost construite alături, temple hinduse, temple budiste ori taoiste, moschei. Se amestecă, din nou, pe străzi, acolo unde, tot unele lângă altele, funcționează magazinele pline de nudâlși, de vermicelli, de tofu, de tempe, de rațe prăjite ori porc fiert ori sea food opărite ale chinezilor, magazinele pline de mirodenii, condimente, ierburi și prafuri ale indienilor, magazinele puține și amestecate ale localnicilor, care, musulmani fiind, nu consumă porc, nici grăsime, nici alcool.
Pentru că aici, dincolo de mirosurile specifice mâncării, se amestecă, în aerul comun pe care îl respirăm, mirosurile canalelor care preiau, când nu sunt înfundate, ploile specifice anotimpului umed, mirosurile oamenilor (localnici ori străini, trecători sau stabili, lucrători sau plimbăreți), mirosurile țevilor de eșapament ale motoarelor (pe care localnicii nu le opresc atunci când staționează), mirosurile aduse de vânt de pe mare sau de dincolo, de pe continent (George Town este orașul istoric și protejat de UNESCO de pe Insula Penang) sau de la vapoarele mari cât un bloc, pline de containere, ori, evident, mirosurile resturilor, dejecțiilor, mizeriilor, gunoaielor pe care le produc eu, de exemplu. Numai că, din fericire, mă salvez de toate astea, pentru că știu unde sunt plantați cei câțiva frangipani (plumeria) din oraș, pe care îi vizitez frecvent...