Tata a fost căpitan de cursă lungă. Îl petreceam pe chei, fluturam batiste, iar el ne făcea semn de pe punte. Vedeam vapoare mari, cu nume răsunătoare. Mândria țării, cum li se spunea. După șase luni, tata se întorcea cu daruri nemaivăzute. Acum cheiul e mai mic, iar balustradele sunt mâncate de rugină. Marea e pustie. Azi, frați și surori ne-am strâns în sfârșit de prin porturi îndepărtate. Unii au ochii lui, dar nu l-au văzut niciodată. În larma copiilor, umbre fragile ale trecutului se duc încet mai departe.
Ana-Maria Butuza
După ani de muncă, convins că merită mai mult și mai aproape de recunoașterea din oglinda propriei răbdări, în sfârșit se împart plicuri. Aproape toate se deschid cu nervi și uși trântite. Marek se așază, respiră și decide să nu citească. Vrea să pășească în noul an încrezător. Își așterne demisia, pliază foaia în bărcuță și, în drum spre ieșire, o aruncă în ceașca de cafea a directorului, dusă pe tavă de secretara care nu știe că ține în mâini libertatea unui om ce tocmai a dat cu piciorul funcției la care visa.
Aurelian Țolescu
Ne războiam în fiecare zi, în diverse cotloane ale oceanelor. Eram înverșunați dar ne respectam reciproc, ca verișorii. Aveam vreo 12 ani iar caietele de matematică, după ce terminam problemele pentru Gazetă, le foloseam pentru a juca Vaporașe. Desenam pătrate de 10 x 10, le indexam și apoi desenam, cu atenție, flotele proprii: 6 bărci, 3 vaporașe și 1 distrugător. Aplicam tactici complexe când trăgeam în flota celuilalt, până distrugeam ultima bărcuță pe hârtie. Peste ani, am câștigat amândoi.
