Când sufletul meu chinuit a ajuns la Styx, Charon modela calm o luntre din paginile vieții mele netrăite. Termină ultimul pliu chiar înainte să urc. Valurile Styxului loveau ritmic barca, dar ea continua să plutească fără a se clătina. Râul te-a cântărit și a decis, murmură Charon. Ajuns la celălalt mal, am vrut să cobor. El scutură din cap, întoarse luntrea și-mi puse vâsla în mână. Trec doar cei care pot uita, a spus. Tu încă ții minte. Am înțeles: sufletele precum al meu nu trec. Fac naveta.
Dana Popescu
Au construit bărcuța dintr-o singură coală, crezând că e suficient. Au așezat-o pe apă cu grijă, convinși că direcția e comună, și că va ști singură drumul. La început, valurile erau o joacă. Apoi, au apărut curenți diferiți. Fiecare a tras, discret, spre malul lui. Hârtia s-a îndoit, s-a rupt la colțuri, dar bărcuța a mers mai departe din inerție. Nu s-a destrămat dintr-odatǎ; pliurile au cedat suficient cât să-i oblige să fie atenți. Acum, încă plutește, pentru că au ales să se oprească și să se privească din nou.
Clara Marinescu
Îl iubea nebunește. O dorea, o frământa, o adora. Scria povești în care ea era personaj principal. O interzicea altora imobilizându-o între pagini. Ea se plictisea îngrozitor. Într-o zi, cineva a mototolit-o, i-a făcut colțuri și îndoituri și i-a dat drumul pe apă. Doamne, ce bine e, striga. Vezi? Iubirea e libertate. E depărtare. E vânt, dor și pupa. Apoi apa a început să o înmoaie și, pe măsură ce se destrăma, nu-i mai păsa cine o citește. De pe mal, el o privea cercetător. Cu o nouă foaie în mână.
