Aprind toate luminile; lustra, cinci veioze și steluțele rămase atârnate din zile de Crăciun. Deschid șampania uitată pe-un colț de masă. Vreau să mă-mbăt. Să las în urmă ce e de lăsat. Aprinde și tu Luna. Mă vezi? Sunt la fel; dreaptă la vorbă și la stat, așa cum tu m-ai învățat. Dar nu pot să mai lupt cu morile de vânt. Ăstora, când le-o spun pe-aia dreaptă, iau foc și-mi zic că-s rea. Când tac, li-s bună. Adică, proastă-n mintea lor. Creadă ce-or vrea, mamă, eu tot tac. Nu-mi mai las pacea din mine luată de vânt.
Carmen Tot
În lumea alcoolurilor tari e o lume mai mare, în care pot ieși pe poarta casei fără să mă arunce anxietatea în genunchi și pot chiar alerga, făcând o dată înconjurul parcului. Nu există proști care cred că nu o pot face, nu există psihiatru, nici durerea mamei, învinsă de mine. În lumea de dincoace, fac drumul între camera mică și baie, de mulți ani. Nu mă trezesc niciodată pe deplin. Cheia e în poartă, pe dinăuntru. Oricine poate băga mâna și deschide, dar n-o face nimeni. Într-o zi, voi înghiți cheia cu totul.
Horațiu Dudău
îmi zice cu un glas ce părea muiat într-o durere despicată zilnic până la oase. Întunericul scării blocului îi ascunde fața, din când în când lumina slabă a brichetei, pe care o aprinde sporadic, îi descoperă frumusețea tragică. Sunt beată, mamă. N-aș fi crezut că povestea asta poate să mă lase atât de neputincioasă. Îl iubesc încă. Senzația că am să-l iubesc veșnic mă îngrozește. Deși, undeva în suflet, știu că timpul o să rezolve problema. O să-l uit. Tu ce zici, mamă? Domnișoară, eu sunt vecinul rocker de la 4.
