Șterg voma de pe covor. O dezbrac încet, îi scot pantofii, o învelesc. Dimineața arunc sticlele goale la gunoi, înainte să se trezească. Așa arată copilăria mea. Am grijă de o mamă care bea când e tristă. Și e tristă des. Ani mai târziu, vin acasă după un chef. Rochia e ruptă, rujul întins pe față. Sunt beată, îi spun. Mama nu întreabă nimic. Mă bagă în cadă, mă spală încet, mă usucă, mă îmbracă, apoi mă pune în pat. Eu adorm. Ea rămâne pe scaun, lângă mine. Plânge toată noaptea. Din ziua aceea, mama nu mai bea. Eu?
Yuka Brevi
Da, știu, nu-i nicio catastrofă. Am trecut și eu prin asta. De multe ori. Îmi aduc aminte cum cutreieram cu fetele, două, trei baruri pe noapte. Începeam cu Carioca. Intram cu un mers ferm, nu priveam nici în stânga, nici în dreapta. Consumam delicat și plecam mai departe. Niciun polițist nu oprea o mașină condusă de o femeie. Ce vremuri, maică. Să-ți pună fiola? Niciodată, draga mea. Cum să-ți spună: Doamnă, sunteți beată? Nu exista o asemenea ofensă. Acum? Nu mai există pic de respect.
Gabi Lupu
de durere. M-ai văzut, mi-ai auzi țipetele și, totuși, ai ales să pleci. Ai închis ușa încet, cu o grijă ironică, de parcă scârțâitul ei ar fi fost singurul lucru care mi-ar mai fi putut tulbura liniștea. Televizorul urla în fundal, dar sunetul lui nu putea acoperi șoaptele lui: Ești a mea pe vecie, nimeni nu te iubește așa cum te iubesc eu. Alcoolul înghițit nu-mi amorțește sufletul, ci doar corpul - un corp care nu-mi mai aparține de la 7 ani, de când am rămas sechestrată în propria-mi singurătate.
