Augustin Ioan: Orașul de îngeri - Aegyssus este parte dintr-un proiect de topograme, scrieri despre locuri, care sunt, în același timp, egografii. Am publicat asemenea exerciții în volumul Armata Poporului, Ed. Cartea Românească, seria Poeții orașului București, 1997, după ce m-am întors de la studii, din SUA. Sunt, am aflat abia recent, egografii aceste topograme, pentru că sunt locuri trăite de mine, de la satul nașterii (com. Dorobanțu, jud. Tulcea), unde încă suntem pomeniți, Ioanii, îndeosebi tata, care a fost directorul școlii din localitate vreme de 15 ani și are o placă comemorativă în acest sens pe școală. Și el și eu suntem cetățeni de onoare ai comunei, eu încă merg, deși rar, pe acolo, fiind invitat din vreme în vreme de către bibliotecara comunei, doamna Lăcrămioara Buzatu. În primul rând, merg pentru a-l pomeni pe tata și pe bunicii paterni, aceștia fiind îngropați acolo. Și la Tulcea m-au făcut cetățean de onoare, acolo încă merg pentru că sora și cumnatul meu trăiesc acolo și acolo sunt și mormintele părinților, de care surioara mea are grijă cu sfințenie. Despărțindu-mă, așadar, de copilărie și de adolescență, mi s-a părut că trebuie să dau seamă despre aceste locuri, despre Dobrogea toată, apoi despre București și așa mai departe (am scris și despre Seattle, de altfel). Ieșirea din relația cotidiană cu un loc mă face în același timp nostalgic, dar și capabil să îl evaluez. Iar eu cred că poezia poate fi un instrument de investigare și fenomenologică și semiotică, nemaivorbind de cât de deconstructivă am făcut-o în texte. Or, asta îmi vine dinspre profesiunea de arhitect și orizonturile ei. Acestea, da, se întâlnesc cu cele ale limbajului poetic.
L.N.: Locul originar își lasă amprenta într-o anumită măsură asupra unui creator. În evocarea celui care mărturisește, familia, părinții, copilăria capătă un alt fel de sens în comparație cu răceala dicționarelor sau a istoriilor literare. Există în cazul tău un anume orgoliu al apartenenței la spațiul din care vii?
A.I.: Nu e deloc orgoliu, nașterea e un dat, inclusiv ca loc, amplasament, familie și toate celelalte atribute. Dar ce faci cu aceste date, asta e altceva. Mi se pare simpatic că poți porni de oriunde în a construi semnificație, sens, de absolut oriunde. Și pe studenții mei îi îndemn să facă această descoperire, a atribuirii de sens în raport cu datul aleatoriu al locului de pornire. De oriunde.
L.N.: Care au fost etapele care au pregătit alegerile esențiale? Cele ce te vor fi împlinit spectaculos, de -a lungul vieții. La început a fost poezia? Ai avut mentori?
A.I.: Am mai povestit asta, m-am născut în familie de învățători; tata picta și scria poezii, era un versificator dibace, ne scria de pe unde se ducea mesaje cu rimă și ritm pe dosul cărților poștale, ce-or fi zis bieții poștași. De altfel, aceste date l-au adus înapoi după un AVC în 2005, și-a revenit chinuindu-se să caligrafieze poeme. Era un fin caligraf, emula scrisul bunicului său din partea mamei, care fusese notarul satului Dorobanțu. Și eu încerc, dar fără talentul lui și al fratelui său pentru caligrafie, o minunată îndeletnicire, care se pierde.
L-am moștenit, însă, cu talentul la desen și, de prin 1979 (aveam 14 ani), cu poezia, mai mult din orgoliu: profesorul nostru de română de atunci încuraja mai ales fetele din clasă să scrie compuneri fantaste, care pe mine mă smereau profund; apoi am ajuns să colaborez la revista Liceului Spiru Haret, numită Aspirații, sprijinit întâi de profesorul Stan, apoi - constant și consistent - de profesorul Gheorghe Bucur, ambii de literatură română; am ajuns chiar redactorul șef al revistei și, după ce am debutat în 1981 deodată la Tribuna, prezentat laudativ de Teohar Mihadaș, și în Contemporanul, prezentat de Radu Cârneci, ajunsesem o mică vedetă locală, în liceu. Mai trebuie să îl amintesc pe poetul tulcean Mihai Păcuraru, care s-a dus la Domnul nu demult, cel care mi-a ales ceva texte și i le-a trimis lui Teohar Mihadaș. Apoi, în 1982, în drum spre festivalul de poezie de la Sighet, m-am dus la Casa Scânteii, la Luceafărul, unde am dat de Ion Gheorghe. Era seară, printr-un noroc mai era cineva acolo, i-am spus cine sunt și ce vreau. Dă-mi trei texte. I-am ales trei texte, le-a citit. Mai dă-mi trei texte! I-am mai dat. Bine, dă-mi un grupaj, o să apară în revistă. Nu eram deloc convins, dar au apărut, totuși. Nu m-am mai întâlnit decât o singură altă dată cu poetul Ion Gheorghe, exact atunci când l-am cunoscut și pe Teohar Mihadaș. În rest, lumea scriitorilor era compusă din nume și din texte. Nici acum nu e altfel, nu m-am socializat aproape deloc cu confrații, doar cu congeneri de la Cenaclul Universitas, condus de domnul acad. Mircea Martin, dar foarte rar.
L.N.: La Arhitectură se intra greu. Și astăzi se întâmplă la fel. Un loc important îl au talentul, pasiunea, dedicația, efortul. În cazul tău, a fost vorba despre planificarea unor salturi spectaculoase în carieră? Cum de fapt s-a întâmplat? Mai e și posibilitatea ca toate să fi venit de la sine...
A.I.: Au venit de la sine, jur. Planificarea a fost ca prin vis: nu știam ce este aia arhitectură, dar făceam ore la Școala de arte din Tulcea, cu profesorul și minunatul artist plastic Adrian Pal. Acesta, într-o tabără de artă, văzând că desenez case, a aruncat o vorbă: Tu ar trebui să te faci arhitect! La liceu, ai mei nu m-au lăsat să vin la Tonitza, în București, așa că am făcut mate-fizică la Liceul Spiru Haret din Tulcea. Matematică cu doamna dirigintă Elisabeta Albotă și fizică cu doamna profesoară Mititelu și, la final, cu domnul profesor Mititelu. M-am bucurat să îi revăd la festivitatea de decernare a titlului de cetățean de onoare al Municipiului Tulcea, în 2024, dimpreună cu proful de română, domnul Bucur.
Am avut și noroc chior, m-am pregătit doi ani cu dl.arh. Constantin Goran, directorul institutului de proiectări de la Tulcea, admiterea era înfricoșător de dificilă pe atunci, am fost 9,5/loc, după două examene eliminatorii de desen am rămas aproape 3/loc și, fiind bine pregătit de doamne profesoare numite mai sus la mate (și la fizică, politehnica era planul B), am urcat spectaculos în clasament, fiind al optulea terist. Noi, adică, după admitere, am plecat în armată nouă luni, cu termen redus, începând studiile în 1984. Și de terminat, tot al optulea am terminat. Eram înfricoșat de ideea de a pica, după ce eforturi financiare făcuseră ai mei cu pregătirea, ar fi fost un dezastru... Deci, ca să conchid, ajunsul la arhitectură a fost o navigare care privind a posteriori, pare să fi fost dibace, pe o apă tulbure, cea a anilor optzeci românești, cu resursele la îndemână, cu patria la îndemână, asta a fost.
Până în ultima clipă am cochetat și cu alternative, în sensul că am participat la Olimpiada națională de limba și literatura română, la Bistrița, în 1983 (era a treia oară când participam), unde am fost în competiție și am rămas amic cu Vlad Alexandrescu, de pildă. Dar ajunsesem și la faza pe țară a olimpiadei de filosofie, dar nu m-am mai dus, alegând româna.
L.N.: Când te ai apropiat de poezie? Ai avut vreme și de experiențele boemei, de elanurile generaționiste, care stau bine, uneori, tinerilor. Cum erau experiențele de grup, la începutul anilor 90?
A.I.: Cred că, în parte, am răspuns deja. Dar, acum, dacă tot mi-ați stimulat the stream of consciousness, să spun că în anii de gimnaziu am stat cu părinții în locuința directorului școlii nr 7 din Tulcea, pe strada Libertății 76. Am tot scris despre această experiență, a locuirii în școală și cum public-privat la mine sunt, de atunci, două noțiuni întrepătrunse. Duminica, toată școala era a mea și a sorei mele, cu cancelarie, cu radio, dar mai ales cu o mașină de scris cu car mare, de parcă era fața monștrilor din Alien. La ea mi-am (tran)scris primele texte, simțeam că umplu un spațiu mult mai amplu și mai straniu - mai ales noaptea - decât cel al camerei mele, aflat vizavi de clasa mamei... Mi s-a întâmplat de două ori, noaptea, să privesc afară pe întuneric din camera mea și să dau nas în nas cu copii care veneau să șterpelească fructe din curtea școlii. Nici mie nu mi-a fost ușor, dar ăia nu cred că au uitat vreodată momentul. Mai ales că pe unii îi mai prindea și tata și ieșea urât pentru ei...
L.N.: Deceniul 1990-2000 a fost norocos pentru tine. Uși deschise la timp. Ocazii fructificate. Licența la UAUIM, în '90,o alta la Oxford University, în '93,iar în 1994, o altă meritată încununare, la University of Cincinnati. Mai târziu, vei fi licențiat Honoris Causa în teologie ortodoxă. Privim spre perioada anilor de studiu și trecem în revistă faptele, roadele muncii acelor ani. Ajungem la proiectele profesionale importante, la cărțile de specialitate atât de numeroase, suscitând un interes deosebit. Voi aminti neapărat aici Catedrala episcopală cu necropolă regală de la Curtea de Argeș. În ce culori revezi atmosfera febrilă a acelor ani?
A.I.: Da, cum spuneam, oportunitățile s-au tot prezentat după 1990 și, pe cât am putut, nu le-am ratat. La Oxford a fost doar un an de cercetare, dar, apoi, cu o bursă Fulbright, am plecat la University of Cincinnati unde am terminat un MSArch ca șef de promoție și pe școala de arhitectură și pe întreg colegiul de design, architecture, arts and planning (DAAP). Am mai fost după aceea la Cincinnati de trei ori, ca să predau și să citesc în splendida bibliotecă a DAAP, într-o clădire suprarealistă, proiectată de Peter Eisenman (eisenmanarchitects.com/Aronoff-Center-for-Design-and-Art-1996).
Nu privesc viața mea ca pe o colecție de trofee, mai ales că nici nu au fost, ci ca pe un parcurs de auto-edificare. Puteam mai bine: doi ani la rând am fost acceptat la doctorat la Oxford, dar nu am găsit finanțare în patrie. Puteam să rămân în SUA, fusesem invitat de câteva ori. Dar eram deja căsătorit, soția își începea propria ei carieră universitară de expresie franceză și nu concepea o viață în SUA. În plus, eram deja asistent universitar și am crezut întotdeauna că sunt un cărăbuș cărăuș, care aduce informație de colo colo / aici. Am încercat să îmi fac cursurile cât mai la zi, încă țin la asta, aducând acasă tot ce mi s-a părut interesant, de folos, pe oriunde am fost. Și cercetarea pe care am făcut-o, vreme de peste 20 de titluri, a însemnat aclimatizarea conceptelor la zi în studii de caz de aici și vițăvercea, vorba lui Nenea Iancu.
Și bisericile au venit dintr-o întâmplare: la întoarcerea din SUA, o vreme mi-a fost greu să mă reaclimatizez, aici era încă sălbăticie socială, instituțională. Dar, mulțumită unui unchi preot la Amara, părintele Ilie, care era consilier la noua Episcopie a Sloboziei și Călărașilor, am fost întrebat dacă fac biserici. Nu știam. Dar am învățat prin reverse engineering, cum fac chinezii, până când am căpătat o minimă notorietate, pentru că nimeni nu știa, nu se studiase, nu se transmisese știința asta a proiectării de spații sacre, unde e mai importantă crearea unei atmosfere decât doar arhitectura. Și așa că am câștigat concursul național pentru catedrala patriarhală, în două faze, în 2002, cu o echipă de asistenți și studenți de la Mincu, apoi iar s-au răvășit lucrurile, dar am fost invitat de Principele Radu să preiau proiectarea unei necropole regale la Curtea de Argeș, cred că în 2007; în 2008 s-a sfințit locul și în 2016 și 2017 s-au îngropat acolo Regina Ana și Regele Mihai I. Cu o zi înainte de înhumarea regelui primisem premiul Duiliu Marcu pentru arhitectură al Academiei Române.
Am mai făcut lăcașuri de cult, de orice denominație (am făcut și o biserică baptistă, de altfel), dar s-a cam făcut plinul. Am și scris destule cărți pe tema asta, dacă, presupunând prin absurd, va mai deveni cineva vreodată interesat de subiect... Dacă nu, nu.
(va urma)