Autobiografie (2) - Între spațiul sacru, Bucureștiul cinic și bucuria de a preda

Lucia Negoiță: Dragă Augustin Ioan, la sfârșitul anului 2025, au curs valuri de cerneală odată cu finalizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Presa de la noi și-a reamintit că ai câștigat acest proiect impunător, împreună cu o întreagă echipă de arhitecți. Era anul 2002. Singurul concurs național, în două etape, era câștigat împreună cu o întreagă echipă de arhitecți. Nu a fost să fie, vom spune și noi... Cu prilejul întrebărilor nu tocmai senine, reacția ta a fost echilibrată. Care e opinia ta, după atâția ani de la trasarea primelor proiecte?
Augustin Ioan: Nu pot spune nimic decât ceea ce am spus deja public: este o clădire bătrânicioasă, care nu este tradițională.
Altfel, bine că s-a făcut și s-a isprăvit dihonia, pentru o vreme măcar.

L.N.: Toate cărțile de specialitate, cu titluri extrem de incitante, de inspirate ar merita o analiză pluridisciplinară. În mod sigur ele interesează o largă categorie de oameni. Observ că participi fără să obosești, la conferințe și dezbateri în spații publice, cu personalități ale culturii noastre. Crezi, mai crezi, că se poate schimba ceva în zona atât de familiară spațiului nostru vital: arhitectura? În timpul ce ni s-a dat?
A.I.: Asta e o întrebare tare grea. Nu toți colegii mei de breaslă sunt interesați de temele pe care le discut eu și, dintre cei care sunt, nu toți au răbdarea să urmeze liniile de argumentare pe care le propun. Colecția de carte de arhitectură de la Editura Paideia, pe care o îngrijesc din 1999 prin îngăduința profesorului Ion Bănșoiu, directorul ei, dacă vinde 500 de exemplare dintr-un volum din cele 60 apărute - și sunt(em) circa 15.000 de arhitecți în patrie, plus mulți peste hotare. Nu cred că influențez, dincolo de câțiva studenți în fiecare generație, care îmi devin apoi doctoranzi. Este un moment mirabil când predai și vezi cum se aprind luminițele înțelegerii în ochii câte unui student / unei studente (sunt semnificativ mai mult fete studente decât băieți studenți, mai nou, la arhitectură, acum). Pentru ele continui să car informație, să explic cum, de pe platformele arhitecturii, se poate plonja în diferite abisuri de înțelegere și sens. Unii fac și filosofie, foarte puțini, câțiva scriu la modul profesionist (Constantin Abăluță, Alexandru Andrieș, Angelica Stan, Mihai Duțescu); alții cântă la felurite instrumente, așa că argumentul de mai sus se verifică. Plus că arhitectura este o răspântie de domenii, are tot felul de limite, de vecinătăți, de ceruri, între care e păcat să îți refuzi flanarea.

L.N.: Cum te raportezi la studenții de azi? Ești un profesor... bun? Sau exigent? Ai așteptări mai multe decât ei pot duce? Sunt pregătiți tinerii, pentru lumea de mâine?
A.I.: Nu știu dacă sunt un profesor bun, pentru că nu știu cum să definesc calificativul. Am studenți de cea mai bună calitate care vor să lucreze cu mine, vin la doctorat, uneori așteptându-și rândul. Pe cei mai mici fie îi fascinează ce le spun, fie îi sperie. Nu e o profesiune ușoară, vine și cu răspundere legală, penală chiar, lăsând la o parte filosofia, teologia și altele asemenea. Cei limitați sunt ironici, crezând că arhitectura este doar construire, fără pic de gândire îndărăt. Tinerii sunt deja în lumea de mâine, dar nu o știu toți și, oricum, nu cu toate consecințele care derivă de aici, inclusiv dispariția profesiunii așa cum o știm acum.

L.N.: Ai scris cărți despre București, Micul Paris de odinioară. Pledoariile tale în fața publicului interesat sunt captivante și dezinhibate. Îmi închipui că te plimbi prin urbe, că mai ai de văzut case, străzi patriarhale, și mai ales că te dor poate mai mult ca pe noi, atâtea neconcordanțe, nepotriviri de tot felul. Oraș neiubit... e o etichetă mult citată, pe care spus-o o bună prietenă scriitoare. Așa să fie?
A.I.: Ca metaforă e ok, dar lucrurile sunt mult mai cinice. Transferul de proprietate de la stat la privați, nu întotdeauna îndrituiți să moștenească terenurile și casele, lipsa de resurse pentru a îngriji ce este și de a înmulți talantul, cinismul speculativ și lipsa de minimă educație a dezvoltatorilor imobiliari în vasta lor majoritate - precum și incompetența, deseori stimulată din exterior, a administrației publice locale și naționale deopotrivă, toate sunt date și fapte concrete, nu metafore.

Eu mă folosesc de București ca de un mecanism de locuire, predare și acces la informație plus cultură. Dar am puține nostalgii legate de el, fiind "venitură", nu localnic. Îl pot analiza relativ obiectiv, cred, prin prisma profesiunii. Am câteva alte locuri din lume unde mi-ar fi plăcut să trăiesc, dar, vorba numelui firmei unor foști studenți, din Constanța: S.C. Atât s-a putut SRL...

Da, mă mișc destul de mult prin oraș, încerc să îi înțeleg anamorfozele, creșterile acromegalice, disfuncțiile, dar și foarte puținele realizări absolut remarcabile după orice criteriu. Sunt câteva! Dar, pentru cât timp a trecut, sunt infinitezimal de puține. Cultura este puțină la nivel general, iar cultura arhitecturală nu răzbește spre spațiul public.

L.N.: Ai ajuns, dragă Augustin, la Muntele Athos. Ce îți aduc în plan personal asemenea călătorii? În ce spațiu al acestei lumi văzute vrei să ajungi? Unde ai vrea să te întorci? Păi dacă nu ție, cui să îi pun eu asemenea întrebări care ne poartă uneori în lumea fantastă a viselor?
A.I.: Da, am fost, prin forța lucrurilor, un plimbăreț. Am călătorit mult și cu bursele mele, dar și mulțumită locurilor unde am ajuns datorită soției, în spațiul african francofon, unde rar ajung români. Altfel, am scris o carte despre toate aceste locuri văzute: Bucureștii. Lumea, Ed. Paideia 2022. Mai am o listă de așteptare cu destinații unde sper să mai ajung(em) până la sfârșitul vieții, dar sunt sfâșiat între a revedea locuri memorabile și a descoperi altele, noi. În 2025 am ajuns, pe scurt și din scurt, pe Athos. M-am simțit ca în adolescență, în tabere. Slujba de dimineață, pe la 3, a fost cel mai aproape de ce îmi imaginez că trebuie să fie un spațiu sacru: aproape întuneric, doar lumină de candele și lumânări, buna mireasmă a tămâiei, vocile rostind slujba și muzica monodică, în spații pe care credeam că le știu pe de rost, dar sunt toate declinări ale bisericilor de parohie. Da, a fost o călătorie bună. După cum au fost toate drumurile la Ierusalim, oraș pe care îl știu deja cam pe de rost (în zona istorică), unde nu am avut sindromul Ierusalim (după cum nici la Athos nu am avut sindromul Athos). Profesiunea, câtă istorie a arhitecturii știu și câtă teologie am deprins, mă condiționează, firește, pentru că, dinainte de a vedea la fața locului, cred că știu deja mult din mirabilul unor locuri sau edificii. Uneori, am revelații în locuri absolut oarecare, cum mi s-a întâmplat la SPOTS, Etna, CA, unde locuiam chiar în colegiul ortodox american unde predam, la parter, iar ziua venea o turmă de căprioare la geam și le hrăneam din mână. Dar, de regulă, prefer să înțeleg orașe decât creația dinainte de intervențiile antropice. Lumea este minunată, trebuie văzută în disperare, cât timp suntem în viață.