Am ales teatrul pentru că mama mea a fugit de acasă şi s-a făcut artistă

Cristina Hermeziu: Cum arată Parisul Dorinei Lazăr?
Dorina Lazăr: Parisul meu e foarte vechi... De pe 7 noiembrie 1967, cînd am fost aici de ziua mea: a fost ca un cadou. Nu eram măritată. Mergeam pe podul Alexandru al 3-lea şi mă ciupeam de mînă să-mi dau seama că sînt la Paris. Pentru mine a fost o obsesie să văd Parisul. După aceea am tot venit. Cu Teatrul Odeon. Am lucrat aici, am făcut două filme, în două luni de zile. Am filmat lîngă Compiègne, pentru filmul Saint Ange, acum 3 ani. Nu mă simt "depaysată" aici. Am venit de vreo şase ori. Îmi place să umblu pe străzi. Înainte de Crăciun, Parisul este incredibil. La Paris am văzut un Hamlet, în '67, cu Jean Vilar, creatorul Festivalului de Teatru de la Avignon. Am fost la Comedia Franceză atunci.

C.H.: La cine veniţi la Paris? Aveţi prieteni?
D.L.: Am prieteni în Paris, care vor veni la spectacol. Unul a lucrat la Editura Gallimard, e cel care mă aprovizionează cu cărţi. Am prieteni cu care am lucrat la filmare. Am colegi de teatru, un pictor scenograf care lucra la Teatrul regional, aşa se chema înainte Teatrul Giuleşti, care a emigrat în anii '60 în Franta şi pe care l-am regăsit.

C.H.: Dorina Lazăr a rămas însă fidelă toată viaţa Bucureştilor...
D.L.: Am 67 de ani. N-aş mai părăsi Bucureştiul. Ce să faci, să te duci să mori într-alt loc? Mori acasă, mă rog, dacă eşti acasă. (rîde) Dar am vrut să plec. Am vrut să mă las de teatru şi să devin stewardesă, să fug.

C.H.: Cînd se întîmpla asta?
D.L.: Înainte de anii '70...

C.H.: Atunci cînd aţi venit prima oară la Paris?
D.L.: Nu, atunci n-am rămas la Paris nici măcar o lună, eram îndrăgostită de bărbatul meu.

C.H.: Aţi dat Parisul pentru un bărbat!
D.L.: Dar dacă m-am măritat cu el, ce să fac... (rîde)

C.H.: De ce stewardesă? V-a dezamăgit teatrul sau vă plăcea să zburaţi?
D.L.: Eu am terminat teatrul în 1961. A fost o perioadă la Teatrul regional cînd eu jucam foarte mult, orice, şi figuraţie, numai să fiu pe scenă, eram foarte fericită să joc. După vreo trei ani, orice actor trece prin asta, s-a întîmplat să nu mai fiu distribuită. Eram atît de disperată, încît am vrut să mă las de teatru. Ca să fac ceva, ştiu că m-am apucat să învăţ engleza, italiana. Apoi, după ce l-am cunoscut pe bărbatu-meu, m-am lăsat şi de engleză, şi de italiană, şi de tot (rîde).

C.H.: Dar de franceză nu v-aţi lăsat. Vorbiţi foarte bine!
D.L.: Cu franceza a fost o chestie ciudată. Eu sînt din Hunedoara. Directorul şcolii avea un băiat foarte frumos! A devenit profesor de literatură, era şi poet... Şi-a adus o nevastă de la Bucureşti, o nonconformistă. În Hunedoara anilor '50, avea o grădină grozavă unde stătea la soare într-un costum de baie minuscul. Stătea după perdele trase în verile călduroase, pentru noi, copiii, era ceva exotic. Dădea lecţii particulare de franceză. Era atît de frumoasă, toată lumea era îndrăgostită de ea. Am spus: "tata, dacă nu mă duci să iau şi eu lecţii, nu ştiu ce se întîmplă". Aveam 9 ani. Apoi la şcoală am făcut rusa. În facultate, la teatru, a trebuit însă să citim texte în franceză şi m-am chinuit cu dicţionarul la bibliotecă. Actriţă fiind, m-am îndrăgostit de un băiat care vorbea foarte bine franceza, citea curent, era abonat la Lettres françaises şi m-a pus la o ambiţie... Mi-am făcut şi eu abonament, am început să citesc cu glas tare prin casă. Nu ştiu, din aproape în aproape mi s-a deschis gura... Am jucat în franceză, în film, şi apoi cu Teatrul Odeon, în '91-'92, am venit la "luna românească în Bretagne". Am locuit la francezi acasă, şi a fost foarte bine, a trebuit să vorbim. Am jucat Le Cocu imaginaire ("soţul încornorat"), în versiunea lui Golgoţiu.

C.H.: I-aţi cucerit pe bretoni?
D.L.: A fost o minune de spectacol, era aşa o drăcie... Ţin minte că Şerban Ionescu nu ştia franceză. El a învăţat rolul mai mult pe vocale: a avut un haz enorm.

C.H.: Cum vă gîndiţi la vocaţia de actriţă, era ceva predestinat?
D.L.: Nu ştiu. Am ales teatrul pentru că mama mea a fugit de acasă şi s-a făcut artistă. Eu aveam cinci ani. Jur că aşa a fost! Apoi, cînd am terminat liceul la 17 ani, am venit la Bucureşti să fac filologie. Am avut o profesoară de română foarte bună. Mama era actriţă la Bulandra. Mi-a spus: de ce nu dai tu şi la teatru, examenul se dă înainte de cel de la filologie. Am dat şi am intrat. Dar dacă n-ar fi fost să mă fac actriţă, ştii ce-aş fi vrut să mă fac? Educatoare! Aşa îmi mai place să mă joc cu cei mici...

C.H.: Aveţi nepoţi?
D.L.: Da. Am o nepoţică de doi ani şi jumătate.

C.H.: O duceţi la teatru?
D.L.: Am adus-o la Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi. Un spectacol cu actori, cu plante uriaşe, cu baloane care se ridică spre cer.

C.H.: La ce mai visează Dorina Lazăr în mijlocul Parisului?
D.L.: Să fiu sănătoasă. Copiii să fie sănătoşi. Să fie bine la teatru. Iubesc foarte mult Teatrul Odeon. Sînt cea mai bătrînă, de fapt cea mai veche, în Teatrul Odeon, din '69. Visez să fie pace. Oamenilor să le placă să muncească. Să crească curat. Am zis că dacă s-ar respecta cele zece porunci noi am trăi mai bine. Sau măcar dacă s-ar respecta proverbul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face", am fi în paradis. (rîde)

C.H.: La ultima gură de cafea, ultima întrebare: ce nu ştie lumea despre Dorina Lazăr şi aţi vrea să ştie?
D.L.: Las' să mă descopere mai încolo, 'oi mai avea ceva de spus pe lumea asta... (rîde). Cred ca sînt percepută ca un om aspru, ca un om fără suflet. Eu nu mă văd aşa... Cred că asta nu ştie lumea despre mine: aşa cum sînt.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, ianuarie 2008)