Textul de mai jos este un fragment dintr-un email trimis mie prin anul 2000.
Și îl întreb atunci... dar ce e cu tine... ce ai făcut... nu știu nimic despre tine. Și începe să îmi povestească.
"Întîi m-au luat de la serviciu... au venit 2 gorobetzi cu ochelari fumurii, unul se dădea locotenentul Bocăncel și altul era căpitanul Georgescu... nume la mișto... și mi-au zis că trebuie să merg cu ei să le dau niște relații cu nu știu ce fel de accident. Bineînțeles că m-am prins despre ce este vorba... și-am zis că merg, numai că trebuie să-mi iau sacoul din birou.
Am dat 2 telefoane scurt din birou. Și-am plecat cu ei... și-am mai ieșit la aer curat de ziua republicii după 7 luni (grațiat, ce noroc am avut).
Întîi m-au dus pe Rahova, la Securitate. Cei care m-au săltat erau civili și în afară de temniceri, care purtau uniformă, toți din sediul Securității erau civili, dar se salutau între ei cu Să trăiți Tov. Colonel... băi parcă era un făcut... numai colonei pe-acolo...
Interogatoriile, bătuta, masa și dansul erau între 8 dimineața și cîteodată pînă noaptea la 11.
Mă întrebai ce-am făcut??? În principiu au fost mai multe acțiuni care au culminat cu scrierea de lozici gen Trăiască sindicatele libere române, Trăiască Sindicatul Solidaritatea, Trăiască Lech Walensa, Jos dictatura ceaușistă, și chestii de genul asta. Toată acțiunea am făcut-o în centru, în Romană, pe la Eva, în Batiștei, pe Bul. Aviatorilor, la Arcul de Triumf și pe Victoriei...
Mi-au zis securiștii după proces că au fost așa de derutați de amploarea și intensitatea lozincilor că au crezut și cred și acum că am fost organizați, cam 10-15 persoane. N-am fost decît 3 și pe Piticu și Stan nu i-am dat în gît... că mă băgau la complot împotriva orînduirii socialiste și luam toți de la 3 la 25 de ani sau pedeapsa cu moartea prin împușcare.
Așa că m-am dat singur cuc și m-au băgat la articolul 166a (parcă... trebuie să mă uit în sentința de la tribunalul militar). Propagandă împotriva orînduirii Socialiste. Și mi-au tras 4 ani temniță grea.
Printre alte acțiuni au fost: protest la Ambasada Americană la Consulat și pe la reședința cetățenilor americani din cartier... Protestele s-au manifestat prin memorii adresate națiunii americane și președintelui american cu situația politică și socială din România și a drepturilor omului, tratatul de la Helsinki... și chestii de-astea.
La afacerea asta au fost mai mulți, cumnatu-miu Patrick (e în Munchen acum) și Vernescu - e prin Montreal. Și alții. Pe nici unul n-am dat în gît... mamă ce ne făceau dacă ne prindeau pe toți... 25 pe cocoașă sau cîțiva plumbi... reci și zglobii... Și ca-n bancul cu ciupercile... păi asta de ce a murit, că are la cap o mică găurică... Păi n-a vrut să mănînce ciupercile otrăvite...
Trebuie să spun că Securiștii erau foarte nervoși... se cocea ceva în țară dar erau mai mult acțiuni necoordonate și dispersate în toate regiunile. Șocul lor a fost imens cînd au văzut că acțiuni de genul ăsta pătrunseseră și într-o anumită zonă... așa zis intangibilă.
Deci am fost primul din cartier cu acțiuni de protest împotriva vecinului de pe Primăverii...100 de metri linie aeriană...
Îți dai seama erau terminați... și mă luau la interogatorii în ture... doi colonei de la 8 la 3 după amiază și alți doi de pe la 5 la 9-10-11 seara... Chestia asta m-a călit... dovadă că și acum lucrez în ture... hahahaha... haz de necaz...
După procesul de la Tribunalul Militar din Ghencea... care a fost secret, nici familia n-a avut voie să mă vadă toată perioada asta. Taică-meu fusese pensionat instantaneu după arestarea mea și n-a putut să mă ajute cu nimic. Și dacă stați și vă gîndiți, toți securiștii mari, de la generalul Vasile, comandantul pe Securitate Rahova, la Ilie Ceaușescu, și alții fuseseră elevii lui tata la liceu.
Am luat 4 ani... avocatul n-a făcut absolut nimic și în principiu nici nu putea să facă ceva că de era nervos procurorul general militar... dar măcar să le fi spus la ai mei ce și cum... le-a luat banii pe degeaba și bani mulți. Pe vremea aia... cam 40 de mii... chestia asta m-a șucărit enorm după aceea cînd am auzit ce bani au plătit ai mei.
Deci am pierdut și recursul, că așa e în tenis... era clar din prima... și mi-au propus să rămîn pe Sediul Securității, că-mi vor îmbunătăți condițiile și în loc de arpacaș cu sare mă vor trece la regim cu friptane (vorba vine... s-au vîndut unii pentru himera asta și tot degeaba) - dar să le dau raportul pe companie cînd vine cîte unul nou.
Și cînd aud acum de-alde Mircică și alții care nici măcar nu știu gustul arpacașului sau ce este ăla ciric... și se dau foști mari dizidenți mă apucă vomitatul. Am zis un NU hotărît și a doua zi m-am trezit dușat și răzuit de sus pînă jos, plus cu un costum în tonuri de gri și negru - așa era moda pe vremea aia; numai că dungile erau cam late așa de felul lor, pe secția a 5-cea specială , a condamnaților la moarte de pe închisoarea Rahova.
Toți ăștia politici erau băgați acolo... că de, eram ciumați și toți aveau frică ca nu cumva să-i molipsim și pe ceilalți deținuți de drept comun (ce nume ciudat) care aveau dreptul la muncă, la pachete, și alte avantaje.
Eu stăteam cu politici, spioni, condamnați la moarte, trădători, sabotori... ce mai, o faună pe cinste... plus cîțiva de fapt de drept comun dar aterizați la noi din cauză că aveau gură mare. De exemplu se lăudau cu nu știu ce și cum că ar fi fost prin occident și aveau contact cu străini - gata, erau băgați pe a cincea pentru o perioadă. Mamă ce mai plîngeau săracii hoți și găinari... aveau o frică de noi... mai ca de dracu...
Cei mai periculoși la noi acolo erau criminalii și condamnații la moarte. Aveau unii cîte 5 crime la activ și trebuia să-i iei cu binișoru' că-ți spuneau din prima... auzi băi Nea... eu oricum sunt condamnat la moarte și una-n plus nu se mai simte așa că vezi cum vorbești cu mine, că nu se știe dacă mîine te mai scoli. Și așa și era... îți trăgea o băncuță (de lemn tare) în cap și gata - ăla erai. Și dacă i-ai fi văzut, unii niște pișpirii erau dar bolnavi psihici cam toți, numai cîțiva efectiv din greșeală sau care din tîmpenia lor deveniseră involuntar criminali. De exemplu era unul, un cioban ardelean din creierul munților - nu văzuse vreun oraș în viața lui; un băiat tînăr (20 de ani) și de treabă așa de felul lui. Se șucărise că prietenă lui voia să-l părăsească, și ce s-a gîndit bolovanul... să facă ceva să-și bată joc de ea... Cînd se duce-n sat la horă, să o apuce diareea. Și i-a pus niște substanță cu care se dezinfectează oile pe o ciocolată și i-a făcut-o cadou. Fata a mai împărțit-o și cu alta... și uite așa din păcate au făcut complicații la stomac și-au murit amîndouă. Tîmpenie nu altceva - 25 de ani luase băiatul.
Băi, dar voi îl mai știți pe Ronca, băiat de colonel... venea prin "Z" pe Eminescu... el a fost adevăratul criminal macabru care a pus capăt vieții a două ființe nevinovate și nu săracul taximetrist ce fusese adus prin tortură să spună că el este autorul crimelor. Numai printr-o întîmplare a fost Ronca descoperit. Mișca roșcatul (tot din ZET) a fost pe la Ronca pe-acasă și a deschis frigiderul unde era capul unei fete... și uite așa nevinovatul de taximetrist a putut să iasă din iad.
Pe noi ăștia politici ne băgau cîte unul sau doi cu cîte trei-patru monștri de genul asta într-o camera de 10 metri pătrați, și acolo trebuia să trăiești, mai bine zis să supraviețuiești, 24 de ore.
Pe Rahova rare au fost momentele cînd cei politici erau în majoritate și oricum exista o rotație la 2 săptămîni, te scotea și te baga în altă cameră cu alți demenți și tot așa. Unii s-au sonat de tot, alții s-au vîndut, alții s-au sinucis, dar am fost și mulți care au rezistat terorii psihice și tratamentului inuman la care eram supuși și am reușit să ieșim.
Chestia cea mai bună a fost că am fost uniți și ne-am încurajat reciproc, ne-am îngrijit reciproc - noi ăștia mai tineri aveam grijă de bătrîni și le dădeam jumătate din porțiile noastre de mîncare, le dădeam cîte un maieu sau cîte o pereche de ciorapi să le mai țină ceva de cald că de, la minus 10 grade afară și 0 sau cinci în umezeală, te termină complet fizic. Să vezi ce turbane ne trăgeam din fîșii de pînză de la cămăși zdrențuite sau cîte un prosop paradit. Și ne mai făceam și cîte un ceai fierbinte - o să mă întrebați cum? Păi făceam din două sîrme și cîte o tabliță rămasă de pe la vreo conservă (unii dintre noi mai primeau cîte un pachet de acasă cu zahăr, țigări, sardele sau cîte o bucățică de salam.
Totul se folosea, de la conserva de pește luam capacul și-l tăiam prin îndoire repetată în bucăți dreptunghiulare, și le făceam două găuri cu cuiul de la curea... după care atașăm două sîrme, de preferință încă cu izolație, și făceam un fel de fierbător. Aveam în cameră 6 paturi - suprapuse - și al treilea pat de sus ajungea la tavan unde era becul. Unul ținea cana cu apă în care puneam ceva zahăr sau 2-3 firimituri de ceai, și celălalt ținea sîrmele la bec, pînă fierbea apa, și altul ținea de șase la ușă să nu vină temnicierul.
Eram organizați, la primul etaj colegii jucau șah, table sau țintar cu piese făcute din pîine și bucăți de săpun, iar tablă era o bucată de pătură desenată cu săpun. Mai țineam diferite workshopuri și conferințe cu teme ca engleza, filozofia, psihologia, și ceva istorie, geografie, literatură, făcute pe două nivele. Cei din paturile de sus aveau istorie, cei de jos erau ori la turnee de șah ori făceau psihologie. Dar întotdeauna unul ținea de șase la ușă.
Eu nu prea am avut parte de turnee că eram al dracu de gură și luăm la mișto temnicerii, și una două mă băgau la izolare unde aveam dietă. O zi mîncăm și una nu, și nu aveam luxul celor din celulă cu wc-ul turcesc, ci aveam un hîrdău de lemn pe care trebuia să mă centrez la momentele de meditație pe care le aveam din cînd în cînd.
Într-o zi a venit ceistul Rahovei și m-a întrebat dacă nu vreau să fac cu ei un joint-venture, că mi se va schimba regimul de alimentație și voi avea dreptul să primesc pachete de acasă o dată pe lună. Eu i-am zis că nu vreau să mă globalizez acum și chef de fuzionări nu prea am.
Deci a două zi stăteam frumos aliniat la coadă să iau charterul de Aiud, loc turistic de mare atracție din Ardeal. După asta am făcut cu DUBA (așa-i zice la vagonul de tren special amenajat pentru deținuți) vreo 2 zile și ceva și am ajuns la Aiud, una dintre cele mai nasoale închisori din România.
Am petrecut iarna tot prin izolări, ca de obicei. Aveam un deux piece de milioane pe care n-am să-l uit toată viața. Ca să-și bată joc de tine și mai tare primeai niște pantaloni unde un crac era scurt pînă la jumătatea pulpei și celălalt pînă pe la gleznă, dar mai sus; o zeghe (haină) cu o mînecă scurtă și una cam ceva mai jos de cot; niște cipici de pîslă, ca cei de balet (și era apă pe jos... iarna înghețase... și mă dădeam pe gheață în celulă. Așa, și aveam și o bonetă de copii - ce mai, o bătaie de joc imensă. Și mai trebuia să dau și de unul singur raportul de dimineață și de seară cu formulă: Tovarășe plutonier major deținutul DD este prezent și nu semnalează nici un eveniment deosebit.
Apoi era fericirea pe pămînt, mă scoteau să golesc hîrdăul și să pun apă proaspătă în găleată - la golit și luat apă se mai făceau contacte și mai făceam rost de o țigară pe un ciric (125 grame de pîine, rația la 2 zile). Acolo mă lăsasem de fumat că nu prea aveam ce... că nu primeam pachete.
Ar fi multe de povestit, și am cunoscut oameni de mare valoare sufletească, dar am văzut și iadul plin de durere cum s-ar spune, cu criminali și monștri.
Finalul a fost interesant. Eram ca de obicei în suită la campionat de patinaj artistic pe gheața din celulă. Și a venit un temnicer și mi-a zis: hai gata ieși... ești liber.
Bineînțeles că nu l-am crezut și mi-am zis că mă bagă pe altă celulă, dar m-a dus la magazie (așa i se zicea) și mi-am luat hainele civile și m-am îmbrăcat. Am avut un simțămînt foarte ciudat, mă simțeam nasol în ele, nu știu de ce. Și m-a dus la poartă - iar la poartă era tata cu lacrimi în ochi și-o valijoară. Ne-am îmbrățișat și pupat și nu mă mai recunoștea: slăbisem 35 de kilograme, eram scîndură și galben la față.
Acum urmează faza mișto. Mi-a zis ia dă-i în pizda mă-sii și m-a dus la casa de oaspeți a partidului din Aiud... hahahahaha... am băut și mîncat pînă spre seară... cînd a trebuit să ne ducem la gară să luăm trenul de București."
Ce s-ar mai putea spune? Da, era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.
(Dinu Lazăr & D.D.)
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
