Eseul de față s-a conturat abia acum câteva luni, în timpul procesului de editare, când, izolând formele în alb și negru, am început să retrăiesc acele sentimente și să observ că spațiile în care existăm ne modelează fundamental gândirea și acțiunea. Esența acestei serii fotografice s-a născut din contrastul brutal resimțit în drumul către punctul central al zonei: monumentul Grande Arche. Totul începe pe esplanada imensă, un spațiu atât de vast încât te simți, paradoxal, liber și insignifiant în același timp; un loc unde pașii nu au o direcție impusă, iar privirea poate fugi oriunde.
Dar totul se schimbă odată ce începi să urci treptele.
Pe măsură ce te apropii de Arc, acea libertate dispare și este înlocuită de o geometrie riguroasă. Spațiul devine dintr-odată limitat și disciplinat de planșele de sticlă verticală. Acele geamuri nu sunt doar ferestre, ci devin niște ecrane care îți fragmentează perspectiva. Dacă pe esplanadă ești stăpânul spațiului, pe trepte devii un personaj într-un cadru bine definit de arhitect.
În acest ansamblu, arhitectul acționează ca un regizor de film, având o sarcină grea: el trebuie să fie capabil să-și imagineze și să transmită impactul pe care îl va avea un spațiu nou și transformat, anticipând nevoile societății. Totuși, arhitectura rămâne vie prin imprevizibil, fiind adesea locuită în moduri neintenționate inițial. A explora aceste spații înseamnă a reconsidera perpetuu relația dintre om și spațiul construit.
În final, forța unui loc precum La Défense, și modul în care am resimțit eu psihologia acestui spațiu, nu rezidă în dimensiunile sale colosale, ci în acea atmosferă fascinantă creată de perspectivă și geometrie: o trecere bruscă de la libertatea deplină a esplanadei la rigoarea planșelor de sticlă care îți fragmentează și îți limitează privirea.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
