În ţara simulacrelor - Absurdistan. O tragedie cu ieşire la mare de Dorin Tudoran

Pe scena noastră literară, ca şi pe cea politică, avem, în mod categorial, două tipuri de protagonişti (nu scriu personaje fiindcă acest termen s-a încărcat de conotaţii peiorative): oameni cu prea mult trecut şi oameni cu prea puţin. Primii au traversat, cum au putut, o epocă dramatică. Erau tineri la instalarea comunismului în România şi aproape vârstnici la căderea regimului. Ştiind foarte bine, pe pielea lor, ce a însemnat "etica şi echitatea socialistă", ei nu pot totuşi să nu se arate perplecşi când văd ce se întâmplă în jur. Spectacolul postrevoluţionar li se pare, celor mai mulţi dintre bătrânii de astăzi, de neînţeles. Ceva plasat între sordid şi grotesc. Frecându-se la ochi, ajung să-şi aducă aminte cu nostalgie de vechiul regim, suprapus tinereţii şi maturităţii lor şi în care exista, luminoasă, speranţa zilei de după. Mizeria, ticăloşia, cinismul căpătaseră un nume propriu: Ceauşescu. Părea suficientă radierea acestuia, pentru ca, de la sine, lucrurile să reintre în matcă.

La antipodul oamenilor cu (prea multă) experienţă de viaţă se află tinerii care au făcut ochi, la propriu şi la figurat, după Revoluţia din 1989. Pentru ei, tot ceea ce se întâmplă în prezent e cât se poate de firesc, de natural: un aer al timpului în care respiră fără să realizeze că au mai fost şi alte timpuri, cu noxe nebănuite. Dezinteresul lor pentru istoria nu îndepărtată, dar recentă, nerăcită încă, este aproape total. Privesc în jur şi în faţă, rareori înapoi, pentru a vedea - măcar din curiozitate - cu ce a echivalat tinereţea părinţilor şi sfârşitul bunicilor. Ceauşescu fiind, în ochii lor, un personaj simpatic din reclame, un mărunţel bâlbâit care tot dă din mână (nu se ştie de ce, nu se ştie către cine), stânga devine cool, trendy. Un tricou cu Che Guevara şi preocuparea pentru soarta copiilor de pescari vietnamezi te fac, azi, mai interesant.

Ne lipseşte, din nefericire, categoria intermediară, acea clasă de mijloc inexistentă şi în sfera economică ori politică. Sunt relativ puţini acei intelectuali care au trăit intens ambele epoci; şi care, trăindu-le, au căutat să le înţeleagă critic; şi care, înţelegându-le astfel, au luat o anumită atitudine, exprimând-o deopotrivă verbal şi scriptic. Mergând pe firul acestor raportări reactive, observăm cum el devine tot mai subţire. Colective, prin esenţa totalitară a comunismului, mizeriile şi suferinţele noastre au fost totuşi exprimate, denunţate numai de unii, acei disidenţi pe care Dorin Tudoran îi aminteşte frecvent (Paul Goma, Doina Cornea, Dan Deşliu, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu...), uitând voit, din modestie, să-şi treacă numele pe listă. Şi ca un făcut, cu excepţia dispărutului Dan Deşliu şi, parţial, a lui Gabriel Andreescu, care jură în prezent pe litera corectitudinii politice, foştii disidenţi continuă să fie nişte personalităţi incomode, neadaptate la noile marşuri mobilizatoare, spunând în continuare nu, chiar dacă într-un mod mai nuanţat.

Absurdistan, volumul de publicistică al lui Dorin Tudoran, reprezintă o astfel de corecţie, pe cât de usturătoare moral, pe atât de expresivă ca scriitură. Avem de-a face cu un polemist excepţional, retranşat însă în texte de factură analitică, în pertinenţa şi acuitatea acestora. Calificativele-imagini, atât de pregnante şi de dragi polemiştilor, sunt rărite, în favoarea demonstraţiilor laborioase, cu o argumentaţie solidă şi cu mai multe probe decât e necesar. Figuri politice bine cunoscute, oameni de afaceri şi moguli de presă, vechi torţionari şi proaspeţi bişniţari, securişti patrioţi şi kaghebişti reciclaţi, revoluţionari cu acte şi rezistenţi prin cultură, scriitori şi gazetari, George W. Bush şi George Pădure, Adrian Năstase şi Traian Băsescu, Michael Guest şi "dl. Corneliu Vadim Tudor" (politeţea formală e ucigătoare, la Dorin Tudoran) defilează prin această lume de hârtie care are suspect de multe trăsături comune cu cea reală. Absurdistan e un teritoriu al absurdului, fireşte; dar se prezintă aşa fiindcă România - personajul principal şi cadrul în care evoluează toate celelalte - este o ţară a simulacrelor. Judecata morală nu are în ce să se înfigă, întrucât reperele sunt mobile, culorile se amestecă, iar îndărătul unui fapt stau motivaţii şi aşteptări complet diferite. Dublul discurs e în floare. Analistul politic se ia cu mâinile de cap: în România, stânga nu e la stânga şi dreapta nu e la dreapta. Iar centrul nu există. Stolojan figurează ca pesedist, apoi ca liberal; Constantinescu e cel mai "întâmplător" preşedinte de stat din Europa; Năstase, descins din nomenclatura comunistă, implementează capitalismul; Băsescu, după ce a demolat partidele istorice, vrea unul popular; în fine, zâmbetul lui Iliescu se vede, remanent precum cel al pisicii din Wonderland, deasupra acestei încrengături ininteligibile. Baobabul românesc, formula plastică inventată de Dorin Tudoran pentru a sintetiza bâlciul politicii autohtone, e la înălţimea analizei înseşi care o fundamentează: "Fuziunile ar trebui să fie altele. Doctrinar, PD este infinit mai aproape de PSD decât de PNL. Dezertarea domnilor Roman şi Băsescu din FSN/PDSR nu s-a datorat unor divergenţe doctrinare cu cei care au rămas, ci unor interese strict personale. Cum PSD este în derivă, iar dl. Băsescu s-a dovedit un demolator iscusit, natural ar fi ca politicianul care este azi (de facto) atât şef de stat, cât şi premier, primar general al Capitalei şi preşedinte al PD-ului să forţeze o preluare a PSD-ului. În felul acesta, polul politic de stânga s-ar consolida în chip logic. Cu cine ar putea să clădească PNL polul politic de dreapta? Dl. Ciuhandu a făcut un semn, numai că, aflaţi la putere, liberalii nu l-au văzut, căci peneţecediştii se află, graţie unor «lideri» ca d-nii Diaconescu, Galbeni, Lupu şi Ciorbea, exact acolo unde se aflaseră cândva liberalii conduşi de dl. Câmpeanu. Apoi, vor spune unii, PNL şi PNŢ au fost atâta vreme nu doar partidele istorice ale României, ci şi adversare istorice. Aşa este, numai că au avut un duşman comun, care le-a şi scos de pe scena politică mutându-le în puşcării - PCR, tatăl legitim şi spiritual al zglobiilor FSN/PDSR şi PD." (p. 59). Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, e aşa numitul PUR, partidul de buzunar al lui Dan Voiculescu, din cauza căruia Dorin Tudoran şi-a "şifonat" imaginea. Devenind la un moment dat consultant al acestui partid, el i-a dezamăgit pe "admiratorii" care abia aşteptau să-i plătească poliţe fostului disident. Întrucât acest subiect este un adevărat dosar de contencios în Absurdistan, să spun, mai întâi, că nici un fel de relaţie nu l-a împiedicat pe Dorin Tudoran să-l facă praf pe Dan Voiculescu, la deconspirarea acestuia de către CNSAS; şi apoi, că democraţia presupune dreptul fiecăruia de a vota şi a opta exact aşa cum crede de cuviinţă, fără să ne ceară voie în prealabil. Recunosc că şi pe mine m-a surprins asocierea lui Dorin Tudoran cu partiduleţul lui Voiculescu (asociere din care, de altfel, analistul a avut numai de pierdut). Însă a-l reduce pe Dorin Tudoran la acest contract de consultanţă, ştergând cu buretele tot ce a făcut, a scris şi va mai scrie: iată o manevră publicistică tipică, destul de ieftină.

Poate cel mai important text din sumarul volumului de faţă (fac abstracţie de Omul fără voie, consacrat lui Adrian Năstase, ori Omul netrăit, dedicat lui Andrei Cornea, pagini de vârf în genul pamfletar) este Cetăţean vs. locuitor, o radiografie impecabilă a comportamentului nostru public şi a ce înseamnă, de fapt, democraţia. Cu mână sigură, separând esenţialul de accidental, autorul disociază între democraţia participativă şi cea pasivă, arătând că "fibra democraţiei este determinată exact de calitatea participării". Îl citează pe judecătorul Louis D. Brandeis ("Funcţia politică cea mai importantă este aceea de simplu cetăţean") şi sancţionează filozofia socio-politică falimentară a majorităţii românilor, pentru care obligaţiile cetăţeneşti se reduc la votul din patru în patru ani. Nu e de mirare, atunci, că majoritatea celor aleşi îşi vor schimba rapid atitudinea, limbajul, gestica, înstăpânindu-se pe un buget şi trecând din talk-show în talk-show, cu un sentiment accentuat al propriei importanţe. După care, o dată căzuţi de la putere, cad şi în dezinteresul ori chiar batjocura foştilor alegători. Aceştia se bucură de "răul" celor marginalizaţi de parcă nu ei le-ar fi dat votul. Proasta funcţionare a vieţii noastre publice, arată Dorin Tudoran, se datorează pervertirii raportului ales-alegător: lipsei de obraz a celui dintâi şi lipsei de răspundere a celui de-al doilea. "Scrupule firave în ograda alesului şi grămezi de indiferenţă în ograda alegătorului - iată reţeta unui mariaj cetăţenesc devastator." (p. 172).

Unora le place să creadă că toate lucrurile rele (filmele violente, drogurile, distracţiile decerebrate, şomajul şi alienarea) ne vin din America. N-am luat, din păcate, tocmai modelul atât de important de preluat: democraţia de la firul ierbii, de jos în sus, buna presiune individuală, comunitară şi socială asupra Statului care "ne apără". De cine?