Secția de psihiatrie e la subsolul spitalului. Pe o ușă scrie: Accesul interzis. Înăuntru e o cadă; pentru hidroterapie. Nimeni nu mă crede, dar aud apa vorbind. Mai bine spus, auzeam. Pentru că într-o noapte, am furat cheia asistentei și am umplut cada. M-am scufundat până când vocile au devenit mai clare. Îmi povesteau cine aș fi putut ajunge dacă eram dorit și iubit. Un om normal. Am plâns sub apă. Când au spart ușa, m-au găsit în cadă ținând în brațe nimicul. De atunci, nu mai aud voci. Simt suflul lor.
Horațiu Dudău
mi-a spus, bătându-mă prietenește pe umăr, dar cu o privire care îmi provocă un înec spontan cu saliva ce prinse dintr-o dată gust de sare grunjoasă. Îi zâmbesc prostește, îl privesc cu expresia celui care aprobă. Îi trimit mesajul că am înțeles, printr-un dat din cap. Probabil m-am înroșit un pic, nici nu știu dacă de rușine sau de groază. Ea este destul de micuță și firavă, cum să-mi imaginez că are un tată așa mare? Și sportiv. Cu față de criminal. Cred că o să mă omoare când o să afle că noi ne-am scăldat deja.
Dan Banu
Le simt, nu le văd. Noaptea e încă adâncă iar eu mă strădui să îmi așez perna pe fundul ei. Ochii se obișnuiesc încet cu bezna și contururi abia definite, un umăr, o coapsă, o gambă, croite de pensula lunii lunecă în jur. Mă simt săltat pe brațe, ușa se deschide, ielele apucă drumul pădurii și ajungem în inima ei. Se dezbracă și se arunca în iazul auriu. Încep să se hârjonească. Scap de pijama și mă arunc după ele. Ligheanul zbârnâie strident. Domnu Ionescu, ești bine, strigă proprietara de jos.
