De ce e interzis? l-am întrebat pe bărbatul care fotografia lacul. Trăiește un monstru acolo, devorează oameni. Mi-am scos rochia și am intrat în apă. Când fundul mi-a fugit de sub tălpi, m-am lăsat în adânc. Din mâl s-a desprins o arătare cu ochi umflați și respirație grea. Cu alge în urechi și dinți pătați? Așa sperii tu lumea? Vocea mea a tăiat apa. Monstrul a țâșnit la suprafață și a dispărut. Bărbatul de pe mal a smuls plăcuța din pământ și s-a aruncat în lac. Înota prost, dar venea direct spre mine.
Clara Marinescu
Fac pasul mare. Ocolesc un dispreț, o palmă, un orgoliu. Toți mi-au spus să îl evit, vezi că e mai mare, cine știe pe unde a umblat sau cât de adânci îi sunt apele. Nu am ascultat. Mi-am scuturat pletele și am spus cu încăpățânare EU ȘTIU MAI BINE. Ei bine, n-am știut. Nu adâncimea în sine mă incită, ci ideea că dedesubt e ceva ce nu pot controla. Asta m-a atras dintotdeauna: să pătrund în ape străine. Din toată istoria asta, am ieșit cu părul ud și cu o poveste demnă de repetat la cafea. Și nu-mi pare rău.
Alexandrina Deaș
Pe frunte nu-i scria nimic, deși poate ar fi fost indicat. Apele ei erau calde și liniștite. La început, toți intrau cu grijă, testând adâncimea cu vorbe și complimente atent alese. Apoi înaintau, unii curajoși, alții timizi. Niciunul pregătit. Îi trăgea încet în conversații care scoteau la iveală tot ce nu voiau să știe despre ei înșiși. Și atunci se înecau în limite proprii. După al treilea dispărut, zâmbea mai rar și răspundea scurt. Nu mai voia victime. Nu era făcută pentru cei care nu știu să înoate.
