În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: O promisiune veche, Nevoi personale, Cel mai scurt drum spre fericire, Un mesaj de la ex, M-am mutat de nevoie, Scăldatul interzis și Aud voci - toate textele aici.
*
Giani intră la A lu' Oae odată cu un om sărac. A lu' Oae îl întreabă pe Giani ce-i dă, iar Giani îi zice că doar se uită. Omul sărac cere o franzelă și vrea s-o plătească c-un pumn de mărunțiș adunat de prin buzunare, dar A lu' Oae îi spune că franzela nu trebuie plătită, pentru că este "pâine în așteptare". Omul sărac își strânge bucuros măruntul de pe tejghea, ia franzela și pleacă, pe când Giani se rățoiește la A lu' Oae: "Da' pufuleți în așteptare n-ai? Da' de ce n-ai?".Nu râde. Toți suntem pufuleți în așteptare. Și tu, și eu. Te știu: scrii. La ce scrii cu atâta fereală, de nu știe nici vântul, nici pământul? Uite că eu știu: la manuscrisul Marelui Roman, la ăla scrii. Ce va face Marele Roman? Va schimba lumea, aia va face. Literatura universală nu va mai fi niciodată la fel. Istoricii literari o vor împărți în trei: de la Ghilgameș la Don Quijote, de la Don Quijote la Marele Roman, și de la Marele Roman încolo. Restul scriitorilor români, în cap cu așa-zișii "consacrați" din ziua de azi? Pitici, pigmei, picime. Mitei, micuți, mărunți.
Bun. Ai terminat manuscrisul Marelui Roman. Îl trimiți la o editură și aștepți trei luni. Sau șase, sau un an. Îți vine un răspuns negativ și trimiți manuscrisul la o doua editură. Apoi la o a treia, la o patra, la o a cincea și tot așa. Și viața trece, trece, trece... iar tu ți-o petreci așteptând. Apoi vine răspunsul pozitiv. Începi lucrul cu editura pe manuscris, pe ilustrația copertei unu, pe textele laudative de pe coperta patru, cu poza ta de pe clapeta unu, cu insertul de pe clapeta doi, cu toate marafeturile. Și iese cartea în format fizic. De bucurie bei o damigeană, apoi aștepți. Recenziile. Care fie nu vin, fie vin și-s negative. Apoi aștepți raportul de vânzări de la editură. Apoi, dacă te-ai născut cu vreo linguriță de argint în gură, aștepți nominalizările de la premiile literare. Apoi aștepți premiile. Apoi - dacă, dacă, dacă - aștepți primele traduceri, în limbile tale dragi: engleză, franceză, germană, bulgară. Apoi aștepți invitațiile de la oamenii ăia, să lansezi traducerile Marelui Roman. Apoi nu știu ce mai aștepți, că eu sunt pafarist, nu ca tine.
Iată un sfat necerut, ca de la român la român: scoate-ți naibii din cap bășinile astea. Scrisul e ceva mare, e ceva rar și incredibil de prețios, dar nu ca să te transforme într-o mașină de așteptat. Secretul e altul. Atunci când scrii, atunci când chiar ai prins clipa de coada aia a ei, neagră și păroasă, experimentezi o senzație unică, pe care altora nu le este dat să o trăiască - și, mai important decât atât, o poți experimenta la orice vârstă, mult după ce ți-au murit glandele. Dacă ai avut șansa tinereții, dacă ai iubit și ai fost iubit, atunci cunoști deja senzația. Grecii o numeau enthousiasmos, adică înzeirea, și aveau dreptate. Pentru asta scrii, pentru senzația asta; care, îți spun cinstit, apare foarte rar. Dar când apare, îți tremură picioarele.
Pufuleț în așteptare sunt și eu. N-am reușit nimic din toate fițele cu Marele Roman, așa că m-am consolat ca Jason Statham, care n-a reușit ca sportiv de performanță (Maybe it wasn't my thing, I don't know) și m-am apucat să-i învăț pe alții, să țin cursuri de scriere "creativă". O vreme, a mers. Acum nu mai merge, nu mai vine nimeni la mine (Maybe it isn't my thing). Așa că suntem în aceeași oală.
J'attends. Tu attends. Elle attend. Nous attendons. Vous attendez. Ils attendent.
O promisiune veche
1. Am rugat-o pe mami să îmi aducă un tătic. Îți aduc, Dănuț, mi-a promis mami, da' trebuie să te rogi și tu la îngerașul tău să-ți aducă unul. M-am rugat în fiecare seară, da' cred că rugămințile mele au fost prea puternice și îngerașul mi-a adus trei. Nu deodată, pe rând, da' nu mi-a plăcut niciunul. Barem, ultimul m-a enervat foarte tare. Când a intrat, m-a ciufulit și m-a întrebat: ce faci maimuțoiule? Apoi s-a încuiat cu mami în dormitor. Cred că e un om rău, că am auzit-o pe mami urlând: oh, Doamne, Dumnezeule. (Paul Dârvariu)
Bronz. Felicitări.
2. Piatra funerară m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs. Eu sunt viu și deja cineva grijuliu s-a gândit unde și cum să mă îngroape. Dar la citirea pomelnicului de nume mi-a înghețat surâsul. Soția, socrul și bineînțeles, soacra. Mă, dar nici în viața de apoi nu scap de ea? Mă privea consoarta plină de reproș. Cum mama sărăciei puteam fi atât de ingrat și deplasat tocmai în cimitir? Nevastă ce ți-am promis la cununie? Până când moartea ne va despărți, ai înțeles? De acolo fiecare cu drumul lui. Clar? (Marian Bircea)
Aș scoate cele două interogații; mi se par inutile ("ai înțeles? Clar?")
3. Într-o zi o să scriu așa cum simt, fără să-mi pese că vor citi cei din jur, fără teamă că unii se vor supăra, mă vor disprețui și mă vor părăsi. Mai întâi însă, trebuie să scot personajele care seamănă cu membrii familiei și prietenii apropiați. Asta dacă sunt în viață; cei morți sunt OK. Apoi trebuie să elimin întâmplările care par inspirate din realitate, nu cumva să creadă cineva că eu chiar am mințit, am înjurat sau - Doamne ferește - am iubit. În curând o să scriu așa cum simt. În curând. (Marius Stan)
Dacă nu veți ține de promisiune, domnule Marius Stan, mă fac moroi și vă bântui de numa-numa. Vreau să văd romanul ăla de debut și apoi pot muri liniștit!
4. Toată viața mi-a zis că nu pot duce nimic la bun sfârșit. Când am citit în testament că m-a pus pe mine să-i împrăștii cenușa în jurul casei am simțit ezitarea în scrisul tremurat. Sunt dublu divorțat, am un roman aproape gata, doar să găsesc cafeneaua potrivită, o masă din IKEA, pe care mănânc deși e în cutie. O hârtie + o vază cu cenușă, atât a rămas din omul care a încercat să mă învețe să merg pe bicicletă. Am ieșit afară, am pornit în jurul casei. Până să închid cercul, am rămas fără cenușă. (Luchian Abel)
Sculptură. Vă voi urmări cu atenție și îngrijorare, domnule Luchian Abel.
5. Am rămas cu sechele după Covid. Aud gândurile nerostite. E o pacoste, dar îmi aduce și bucurie. Deunăzi, m-am așezat pe o bancă lângă un cuplu vârstnic. Mi-ar fi plăcut să-i spun ei că el încă are emoții în fiecare dimineață când o vede. Și îi adoră punctul acela albastru de pe irisul stâng. La fel cum i-aș fi spus lui că ea mulțumește lui Dumnezeu pentru promisiunea făcută acum cincizeci de ani, pe aceeași bancă. Și că nu și-o va putea ține. Dar, ah, asta nu aș vrea să i-o spun. (Monica Liana Radu)
Monica, ultima frază strică tot efectul. Uf!
Nevoi personale
1. Jin-cum? Jigniceanu? Zindiceanu. Jidniceanu. Spuneți pe litere, vă rog. Așa. Caut imediat, așteptați un minuțel. Deci ați făcut cerere pentru un credit, da? Sunteți actriță? Nu v-am văzut pe la televizor. A, doar la teatru? Cum adică independent? Deci nu aveți salariu? Mhm. Înțeleg. 44 de ani aveți? 4 copii? Mulți înainte. La ani mă refer. Și vreți 2000 de euro credit? Ce să mai faceți, doamnă, cu doo mii acuma, că eu dau o mie numa pe mâncare și sunt singură. Pentru întreținere? Aia de la bloc? (Oana Jindiceanu)
Bronz. Dacă pe scenă joci la fel de bine cum scrii, Oana, vin să te văd.
2. Zița Colivăreasa, așa o cunoșteau toți. La 90 de ani trecea dreaptă ca un lujer pe stradă și-i știa pe toți după neam. Ținuse magazin de trufandale și zaharicale pe Lipscani. Mai făcea și azi colive. Bogat ori sărac, nu pleca nimeni din mahala până nu punea cu mâna ei în coș platoul greoi de porțelan din care se înălța aroma de nuci caramelizate și rom. Preotul coti pe ulicioară și intră cu icoana. Pe masă, candela aprinsă și-o colivioară în paneraș. În jilț zâmbea Zița, primenită de drum lung. (Monica Aldea)
Uite așa ne ducem, pe rând, pe rând... de-aia nu mi-a plăcut niciodată coliva.
3. Am mare nevoie să nu-l atingeți cu degetele murdare, cine a avut ideea să punem atâtea sosuri pe masă, v-am zis c-o să fie alb, pentru că alb e nonculoarea lui preferată, zăpadă, nori, înghețată de vanilie, înghețată de cocos, halat alb, că vrea să se facă cercetător, ca Dexter, ăla cu laboratorul, nu ăla cu crimele, mi se pare crimă că ați pus muzică tristă, am nevoie s-o schimbați cu liniște, nu știu dacă un sicriu mic și alb e un loc mai bun pentru el, dar mulțumesc pentru cuvintele frumoase. (Luchian Abel)
Incredibil. Al doilea text foarte bun în acest set de propuneri. Atenția și îngrijorarea mi se ridică la cub.
4. Peste tot e la fel - numai anunțuri inutile pe pereți. Cui îi pasă ce face Melania; la ce se pricepe Anton sau câtă iscusință are Marcu. Mi-a zis Costel al lu' Safta Măturoi că ăsta e locul unde găsesc informația care-mi trebuie. Doar că nu mai știa în care. Am fost, cu treabă sau fără, prin toate toaletele publice din oraș; da' nimic. Păi, dacă voiam o Maricică, mă duceam în capul satului. De Antoni și alte personaje înscrise pe aici, nu am trebuință. N-ai vedea un anunț folositor, gen: Vând purcei de lapte. (Roxana Catana Tarhon)
Abordare literară cu totul eretică, dar foarte izbutită. Cel mai probabil, o voi fura de la autoare, făcând pe niznaiul. Ce? Dacă voi furați meserie de la mine, eu de ce să nu fur idei de la voi?
5. Gogule, făcurăm casă bună împreună, doi copii frumoși și sănătoși, cu facultate, le făcurăm nunți și îi ajutarăm să-și ia case. Făcurăm treabă bună, Rodico, zâmbi gânditor Gogu și luă o înghițitură de vin. Rodica puse pe masă găina rumenă, abia scoasă din cuptor și mămăliga aburindă alături de mujdei. Își scoase șorțul de bucătărie, se închină și începură să mănânce. Ridică și ea paharul de vin, și zise, Gogule, acu că le-am aranjat pe toate, plec în Turcia să-mi iau haină de blană și inel cu diamant. (Iulia Stavre)
Rodicăi nu-i pasă de ceea ce va spune Gogu, și anume că "acum e prea târziu". Asta e fascinant la femei. Pentru ele, niciodată nu este prea târziu. Dar când sunt tinere, totul este prea devreme.
Un mesaj de la ex
1. Într-o zi m-a părăsit. Nu mai eram soarele lui și nici luna de pe cer n-apucase să mi-o dea. M-am simțit ca fiara-n cușcă. Cum naiba să-l uit, cu ce să beau ca să mă-mbăt, c-aveam rate la bancă. Mai ieftină e lumânarea, mi-am zis, așa c-am mers la biserică. Să-l lepăd pe intrus din inimă, prin rugăciune. În timpul slujbei, am primit mesaj de la el. Brusc, hormonii-mi începuseră să sufle în vuvuzele, iar popa o ținea cu Doamne, miluiește. Când în sfârșit a zis amin, am citit mesajul: Ai să-mi dai un milion până joi? (Elena Fermuș)
Deși sunt în depresie d-aia grasa, d-aia neagra, am râs. Asta face literatura bună.
2. Ca să fiu de acord cu divorțul, mi-a promis că îmi va scrie în fiecare seară alintul cu care mă obișnuise în cei douăzeci de ani: soarele meu. S-a ținut de cuvânt până săptămâna trecută. Nu i-am scris niciodată, dar atunci am simțit o neliniște care nu-mi dădea pace. L-am întrebat dacă e bine. Tăcere. După câteva zile mesajele au început să vină din nou, seara, soarele meu, dar fără semnul exclamării care îi dădea altă intensitate. L-am întrebat ce s-a întâmplat și am primit răspunsul scurt: A murit. Eu sunt soția. (Ana-Maria Butuza)
Știam eu că de foame se mai înghite și câte-o virgulă! Bine că doar una, de data asta.
3. Abia ieșisem din duș, după o zi lungă, când telefonul a vibrat, am citit mesajul te vreau înapoi, am luat ceva pe mine în grabă și am ieșit din casă fără să-mi pese de privirile pe care mi le arunca vecinul cu care am coborât în lift, cum trebuie că arătam nefardată și cu părul vâlvoi, am sărit într-o mașină și m-am oprit din alergat doar când a deschis ușa, m-a luat în brațe și m-a acoperit de sărutări pe gât, pe sâni, pe. Am lăsat mobilul pe masă și mi-am turnat un pahar de vin roșu închis. S-o crezi tu, fraiere. (Radu Gramatovici)
Superb, absolut superb. Nu numai femeile trăiesc într-o perpetuă fantezie.
4. Ți-am șoptit că nu te voi uita și ți-am dat drumul. Nu erai fericită lângă mine, iar eu o știam și nu puteam face mai mult. Nimic din ceea ce încercasem deja. Mă durea când îți băgam acul în pielea abdomenului, de parcă eu ar fi trebuit să suport disconfortul. Mă durea când te vedeam ieșind furioasă din baie cu chilotul pătat de sânge. Mă durea neputința mea. Încet te-am pierdut. Ți-am pierdut iubirea din privire.¥Te-am zărit ieri în fața teatrului. Râdeai și țineai de mână o mogâldeață blondă. M. (Mădălina Angelescu)
Mie nu-mi vine să râd. Un foarte bun prieten s-a trezit divorțat din cauza asta. S-a recăsătorit, a doua soție i-a născut o fată. Prima soție are și ea un copil. Băiat.
5. Chiar îmi era dor de o nuntă. Când să beau un pic de vin, o văd pe ex. Se așază la masa vecină. Renunț la vin. Trec pe whisky. E cu noul. Care-i ex-ul Ramonei. Care e altă ex de-a mea. Nu știu dacă știe. Zâmbesc. Intră mirii. Nu-i cunosc bine. Sunt cunoștințe de-ale iubitei. Ea mi-a zis că mireasa e ex-ul lui Rareș. L-au invitat pentru că acum e cu Raluca, verișoara mirelui, care e ex-ul proprietarului acestui frumos local, și a lăsat mai ieftin. Solistul vocal, ex vedetă, strigă să aplaudăm. (Horațiu Dudău)
Excelentă idee, dar execuția literară putea fi mai bună: prea ai tras de algoritm, Horațiu! Se vede c-ai fost bun la mate în școală. Eu nu.
M-am mutat de nevoie
1. Suport stoic invizoacele trimise de băieții din fundul clasei, până ieri stăteam în rând cu ei și făceam la fel. Dar m-am cerut în prima bancă, am invocat vederea slabă ca să ajung lângă tocilara clasei, cea mai insipidă ființă din Univers. Roșește când îmi ating coapsa de a ei, ho, proasto că nu te aia, vorba iepurașului, vreau doar să copiez, gândesc zâmbindu-i. I se aburesc ochelarii de libelulă și chicotește ca un castor. Vai mie, sper să nu vomit, trebuie să fiu tare și să-mi urmez planul măcar până după teze. (Andra Toropoc)
L-aș scoate pe "Vai mie", că nu așa vorbim noi, băieții din fundul clasei.
2. Locuiam într-o hrubă, la cap de coridor. Condițiile, ca de cămin. Uneori, chiuvetele de la baie se-nfundau pentru că fetele spălau oale în care mamele lor fierseseră sarmale. Cabinele de duș de la baie nu aveau perdele, iar apa țâșnea prin pere imaginare care luau forma unui furtun verde, mlăștinos. Reșourile, care țineau loc de aragaz, se aprindeau simultan de pușcau siguranțele în timp record. Nu ne era frică de gândaci. Ne era frică de gălăgie și de party-uri în sesiune, așa că, de nevoie, ne-am mutat la o babă (Alina Nedelcu).
Eterna și fascinanta studenție a româncei din cămine. Băieții măcar erau permanent beți. Dar fetele... vai de cozonacul lor. Și pe urmă ne mirăm cât adoră corporația!
3. Îmi era bine unde stăteam. Aveam o casă frumoasă pe malul mării cum îmi dorisem dintotdeauna, o soție minunată și doi copii frumoși. Îmi trăiam visul. Și atunci de unde golul? De unde venea chemarea? Cum să las totul în urmă și să plec? Cum să îi rănesc pe copii și pe femeia care a fost totul pentru mine? Dar nu pot să mai respir, trebuie să plec, mă sufoc. Nu sunt pregătit să mor, vreau să trăiesc depărtările, vreau să văd cum răsare soarele din ocean și cum apune în alt ocean. Așteaptă-mă, vin. (Florentina Ghițescu)
Nu pot să comentez acest text. Nici în bine, nici în rău: sunt în cauză, așa că mă recuz. Florentino, tu știi: am de toate aici la Bruxelles, dar mă sufoc. Efectiv.
4. din propria garsonieră, fraților. Mi-a trimis un mesaj plângăcios: ce-ar fi să ne unim singurătățile la tine? Am acceptat, dar curând a început să-și impună regulile. Cică să nu mai fumez în casă, dar a uitat cum trăgea și ea câteva fumuri din țigara de după. Zice că-s bețiv, dar aducea în fiecare seară 2-3 fiole de vin și nu se lăsa până nu le goleam pe toate. Mă acuză că am lovit-o, dar vânătaia de la ochi și-a făcut-o când a căzut cu nasul în veceu. Azi mi-a aruncat hainele pe geam. Plec, spre binele amândurora. (Paul Dârvariu)
Ce-ar fi fost, domnule Dârvariu, dacă ați fi fost original până la ultimul punct din text? Spre pildă: "Plec, spre mai marea glorie a lui Dumnezeu". Era rău așa?
5. S-au supărat pe mine când am sărit gardul să bat în poarta vecinei Nuța sau când m-am suit în vișin să văd dacă vine nor de ploaie. De vreo două ori a dat mașina peste mine, dar n-am avut nimic. În schimb, m-au certat. Mi-au pus un sistem de monitorizare GPS dar nu l-am suportat iar acum li s-a năzărit altceva. M-au mutat. Nu-mi place, chiar dacă am camera mea. Aici sunt doar oameni bătrâni și ne îmbracă pe toți la fel, cu scutece. Nu mă deranjează, că așa sunt curat și îngrijit, dar n-am ce să caut aici. (Johanna Scîntee)
Asta ne așteaptă pe toți; nu, mint: asta vă așteaptă pe toți. Eu n-am ce căuta în textul Johannei și nici în viitorul pe care mi-l propune, draga de ea.
Scăldatul interzis
1. Încă mă doare capul. Ei nu știu că amestecând culorile steagului, obțin culoarea pielii mele? Am crezut că tabloul pictat de mine, cu marea turcoaz, cu semnul interzis și cu oameni triști, la fel ca mine, întinși pe plajă, va fi cumpărat de familia Liviu pentru a arăta lumii că arta ne poate salva. Ce naiv am fost. M-au invitat la ei acasă, la cină, apoi am mers la galeria lor de artă. Acolo m-au dezbrăcat și m-au bătut cu propriul tablou. Au și filmat. Nonculoare, un scurtmetraj deja apreciat de critici. (Vlad Mușat)
Sculptură. Nota mea: credeam că am luat bătaie cu de toate, dar cu tabloul încă nu m-a caftit nimeni. Cât trăiesc, învăț! De la Vlad Mușat.
2. Pe la ora 4 mesajul Ro-alert mi-a întrerupt visul în care înotam în lacul de la marginea orașului împreună cu prietenii din copilărie fără nicio grijă a zilei de mâine. Căutând lopata în debara am găsit plăcuța. Am păstrat-o în amintirea lui, a celui mai bun prieten care nu a mai ieșit atunci din apă. În timpul zilei a fost cald și zăpada s-a topit. Când am văzut ce bălți erau în dreptul trecerilor de pietoni am luat plăcuța cu Scăldatul interzis și am legat-o de semafor. Am fi râs amândoi. (Cornel Popescu)
Locul doi pentru emoție. Adică pentru emoția pe care ai reușit să o transmiți literar, nu pentru emoția pe care ai simțit-o scriind textul, că p-aia o simțim toți când scriem! Dar cu transmisul către cititor... acolo-i hiba. Deci: bravo, Cornel!
3. Când aveam vreo cinci ani, Viorel, prietenul meu, m-a împins într-o fostă groapă de stins varul. Plină cu apă. Bent, îi spuneam noi la țară. Am ieșit singur de acolo, nu știu cum, Viorel fugise. Cică a fost în joacă, am auzit de multe ori replica asta. De la el și de la părinții lui. Acum privesc prin geam, Viorel e conectat la aparate, a avut un accident teribil. Mă gândesc că dacă m-aș fi înecat atunci nu i-aș mai fi citit pe Dumas, May sau Sorescu. Asta m-ar fi întristat aproape tot atât de rău ca o moarte. (Nicolae Popescu)
Maestre, ești foarte bun și ne ies vorbe, că prea-ți selectez mereu textele. Așa că îmi permit, în ticăloșia mea, ca un câine turbat, să-ți sugerez o mică intervenție în text, care poate i-ar spori farmecul: "Mă gândesc că dacă m-aș fi înecat atunci nu i-aș mai fi citit pe Dumas, May sau Popescu". Ce zici? Merge?
4. Mirela avea un ten impecabil, pielea ei catifelată atrăgea irezistibil priviri și mângâieri. Femeile din oraș se întrebau care este secretul, ce creme folosește, de ce evită soarele și preferă tura de noapte. Cunoscătorii spuneau că secretul este o alifie pe bază de colagen, ceva scump, din import. Într-o noapte, Mirela a murit și trupul ei minunat a fost depus la capelă. Colegii de la fabrica de produse lactate au adus coroane și jerbe. A doua zi, lângă cazanul cu lapte proaspăt a apărut: SCĂLDATUL INTERZIS. (Marius Stan)
"din import"! Moooor... nu ne mai facem bine. Vai de capul nostru de români.
5. Știam că e interzis în anii '80 să te scalzi în lacul Bordei. Eram rupți de căldura din iunie, în costumele albastre de PTAP, după instrucție. Oare cine le mai ține minte? Eram trei tineri dezbrăcați complet și ne-am bălăcit un picuț. Paznicii ne-au șutit hainele, frumos rânduite pe margine. Râdeau de noi la ceva distanță de locul faptei. Panta malului ne făcea să alunecăm și ne chinuiam să ieșim. Am dat un spectacol complet publicului de pe margine. Nu am realizat dacă râdeau de situație sau de cuculețele noastre. (Aurelian Țolescu)
Eternul domn Țolescu. E vina mea că și eu cred la fel ca dânsul? Că literatura se scrie pornind de la experiența personală? Pentru că așa, mersi. Să scrie "din cap" poate și Gemini, Copilot sau Palantir. Dar asta nu poate AI-ul: să trăiască, să aibă o istorie a lui, un sunduc de amintiri. Poate să fure de la vii și de la morți, dar nu-și poate obține experiențele prin trăiri proprii. De aia vă zic: porniți de la ce știți din hara, din inima-stomac, și pe urmă brodați cât vreți cu imaginația. Dar nu invers!
Aud voci
1. Nu mai suporta să asculte ce vorbesc oamenii. Un om meticulos, cu auz fin. Se încărca, zicea, cu banalități conjugale, cu micile lor trădări, cu neliniști și spaime. Lucra la tehnic. Toate acestea îi rămâneau în urechi chiar și după ce își termina tura. La fel ca zumzetul aparatelor. Când a ieșit din servicii, am crezut că va căuta liniștea. N-a rezistat prea mult. A început o meserie respectabilă, intrată de curând în nomenclator. Necesită cam aceleași competențe exersate îndelung. Este medium. (Dorin Vasile)
Beton. Text-școală.
2. Nu l-am luat în serios. Mă prefăceam că mă interesează, îl întrebam ce-i spun acele voci, îl sfătuiam să le întrebe despre misterele lumii. Apoi, când au început să-i răspundă cu claritate, sofisticat, ironic l-am îndemnat să scrie tot, nu cumva să-ncurce informațiile, că soarta omenirii este în joc. Am mers chiar mai departe: l-am pus să-și publice cărțile. I-am ales coperta-n glumă: o ureche mare, lăcuire selectivă. Fără să exagerez, a vândut tot, s-a îmbogățit și, nerecunoscătorul, s-a însurat cu una dintre ele. (Yuka Brevi)
Așa zice și nevastă-mea. Că mă ascultă din politețe, sperând să mă îmbogățesc din scris. Habar n-are ce-o așteaptă.
3. Fâșâie vechea și degradata bandă însă nu mă satur de ea. Știu că-s moduri de convertire a sunetului, dar aș pierde momentul original înregistrat atunci, în preistoria familiei. Printre icnetele casetei încă deslușesc comoara: bunica mă strigă, bunicul zice ceva vesel și tata mă îndeamnă să vin și eu la microfon. Eu bombăn că nu, mama râde, sora termină de recitat o poezie, aplauze, mă încumet și eu să șoptesc un cântecel, bunica-mi zice te iubesc și brusc răsună un țiuit prelung. Derulez înapoi și-o ascult din nou. (Andra Toropoc)
Foarte slabă ultima frază. Ce zici de: "Derulez. Ascult banda iar. Și iar"?
4. Didina își fixează borcanul de sticlă pe perete, pune urechea. Hm, ăștia tineri se coțăiesc și de trei ori pe zi. Chicote, chirăieli, gemete, eh, tinerețe. Pe vremuri, Anghel al ei dacă o vedea la o lună era bine. Își mută greu cadrul în dormitor, pune borcanul. Aude câteva bufnituri și horcăieli, apoi liniște. O fi făcut AVC, să vezi că Tarsița se duce înaintea mea. Ce m-a mai vorbit de rău în bloc, cățeaua. N-ar trebui să sun la 112? Lasă c-o găsește fie-sa când vine diseară. Mai bine mă mut pe peretele ălălalt. (Nicolae Popescu)
Propun să facem un brainstorming ca să găsim soluția. Cum să-l oprim pe colegul nostru Nicolae Popescu? Cum să-l facem să nu mai trimită texte bune?
5. Îi desenasem în palmă un X mic, roz, pe linia vieții. Cum să nu-și dea seama? Era Alice. De zile întregi ne testam reciproc în limba mărăcinilor și în alte câteva dialecte. Când m-am trezit blocat, am zis că mi se pare. Apoi n-a mai putut să mă privească. Mă ocolea. Tuu, era semnul unei comori, nu toate crucile se pun la cap de mort. Femeie nebună. Le aud vocile, Huck Finn și Tom Sawyer râd iar de mine. Las-o, mă, nu mori din asta. Sigur, deștepților, știți voi mai bine? X-ul ăla era o chestie. (Ileana Racoviceanu)
Sigur, deștepților, știți voi mai bine? Ileana a vrut să spună ceva. Eu n-am înțeles ce, recunosc cinstit, dar aș testa-o și eu pe Alice în limba mărăcinilor. Uite așa!