Eram toți în audiență. Primul, chel și adus de spate, prof de mate căruia tocmai i se măriseră norma de ore și vârsta de pensie: am calculat, în fiecare an pierdem 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde. Al doilea, pirpiriu și între două vârste, îngrozit, abia găsindu-și cuvintele. Uitase să-i cumpere mărțișor nevestei. La mine e simplu, am zis eu, au pus ăia o temă nouă pe FR și nu știu ce să scriu. Bine, a zis Dumnezeu, vă mai dau o zi în plus. Iar către mine, tu scrii ce s-a întâmplat aici. Că de-aia te-am făcut.
Luchian Abel
Am pe obraz un semn din naștere la care toți se uită înainte să se uite-n ochii mei. Am tijă din titan care susține gamba stângă, ofrandă toboganelor înalte din copilărie. Prin strungăreață mi se vede până-n cerul gurii. Când număr pe degete, le termin mai devreme, pentru că flex și neatenție. N-am soție, n-am copii, n-am nici câine care șade când îi spui. Dar am o casă smart, ce-i drept, mai smart ca mine. De unde mi se trage? În noaptea dintre 28 și 29 m-am născut cu 30 de secunde prea târziu.
Clara Marinescu
Nu exista pe lumea asta niciun calendar omenesc care să-i contorizeze nerăbdările. Se concentraseră toate, sângerânde, în luna cea mai oropsită, o eroare a cronologiei, un rest de zile strecurate dintr-un an îndoielnic. Timpul ei se comprimase chircit acolo, ca o fiară hăituită. Săpă febril în țărâna încă umedă și, când în sfârșit îl găsi, prinse craniul între mâini, îl apropie de obraz cu o evlavie neînțeleasă și începu să plângă. Nu se miră nici când acesta îi șopti: Miroși a pământ, iubito. Ca mine.
