29 februarie e o eroare de dactilografiere a divinității, să se șteargă cheltuielile aferente ei, a tunat Popescu la ședința de bloc. Vecinii au amuțit, calculând febril inflația din portofele, apoi au vuit, loviți de logica sacră a zgârceniei. Administratorul dădea din mâini, neputincios, încercând să-i calmeze. Și în toată hărmălaia s-a auzit glasul subțire al femeii de serviciu, sprijinită în coada mopului: Eu mai vin la muncă în ziua asta greșită? Da' cum să nu, a retezat-o Popescu. E zi de lucru, nu de stat.
Georgiana Gabriela Fodor
29 februarie 2020. Monstruozitatea unui nou virus schimbă datele problemei în lume. E imposibil de anticipat cursul existenței. Dar e ziua mea norocoasă. O zi specială pentru persoana mea fizică. Mi-am luat un credit de nevoi personale. Aveam nevoie de certitudini. Mi-am cumpărat un lot de pământ cu o pădure într-un sat uitat de lume. Frica de virus și spaima de moarte se răspândesc uluitor de repede. Dar eu am hotarul meu, pădurea care tranșează realitățile și unde simt că timpul îmi aparține în totalitate.
Arthur Ianoși
Ziua mi-a început mizerabil, undeva în spatele fostei fabrici de tutun, lângă un gard de piatră pe care scria MATAI CURVA. Aerul mirosea a fum vechi și a rugină udă, iar câinii scormoneau prin pungi ca niște contabili ai resturilor. Blocurile din jur transpirau igrasie. Ferestrele clipeau murdar. O femeie plângea pe scări și un bărbat înjura cerul cu dinți galbeni. Totul părea deja terminat, deși abia se crăpa de ziuă. Cineva m-a ridicat, m-a șters de sânge și am auzit pentru prima oară cum plâng eu.
