Uneori arată ca un câmp cu maci, alteori ca un munte în amurg
Ca un patinoar din sălbăticie
Ca o ceaţă hipnotică într-o dimineaţă de noiembrie
Sala de tortură e mereu scăldată în lumina privirilor tale
Car în cârcă îngerul bolnav, ajută-mă
E rănit, abia mai răsuflă, ajută-mă
Are temperatură mare
Numai noi doi îl putem vindeca altfel moare
Dar tu treci mai departe ca şi cum n-ai realiza că exist
Îngerul e în comă mă văd nevoită să-mi denunţ păcatele
Să recunosc pe şleau că te-am inventat până în cele mai mici amănunte
Că ţi-am atribuit sufletul altcuiva...
Trebuie să-mi mărturisesc prăpastia dintre noi
Să dau ochii cu cruzimile tale, să-ţi măsor nepăsarea în ani lumină
Să mă lepăd de tine
Îngerul dă semne că-şi revine, scutură din urechi, sughiţă
Încerc să mă ţin tare, să rostesc adevărul
I-am jupuit îngerului chipul şi ţi l-am cusut ţie pe faţă
I-am smuls inima şi ţi-am pus-o ţie în piept
Recunosc...
Însă exact atunci o mână nevăzută începe să mă biciuiască
Nu te iubesc rostesc scrâşnind din dinţi, n-am nici un motiv...
Pe el îl iubesc doar pe el.
Îngerul suspina şi-şi vine încetişor în simţiri
Însă o hoardă de torţionari invizibili se năpustesc asupra mea şi mă sfâşie
Ceea ce văd în tine e doar o închipuire, o eroare, o iluzie optică
În realitate ai treburile tale, iar eu te bruiez cu probleme cu îngeri...
Mărturisesc eroic, dar ştiu că n-am să rezist până la capăt
Un cleşte îmi smulge aripile
Tu eşti un om ca oricare altul, îngăim ştergându-mi sângele de pe buze
Eşti doar o rătăcire prin labirintul singurătăţii
Un ciocan îmi sfărâmă braţele
Tu nu eşti decât un bărbat printre milioane de alţi bărbaţi
O menghină îmi rupe picioarele
Nu te iubesc, te văd aşa cum eşti
Îţi văd petele negre de pe faţă, mâinile murdare de colbul deşertăciunilor
Ţi-am dat pe nemeritate omagiile care i se cuveneau lui... rostesc epuizată
O maşină de ras mă tunde chilug
Îngerul devine tot mai vioi cu fiecare păcat recunoscut
O voce ticăloasă îmi urlă în timpane să arunc pe foc toate relicvele
Să-ţi distrug toate urmele dacă tot recunosc că eşti un străin
Mă pune să jur că n-am să te mai caut niciodată
Ca voi îndepărta orice ispită...
Mă pune să semnez că n-am să-ţi mai pomenesc numele în rugăciuni
Că n-am să-ţi mai colind toamnele că n-am să mai inventez pentru tine nici o poveste
Şi atunci mă năpustesc cu furie asupra îngerului şi îl sufoc cu mâna mea
Scena se repetă aproape în fiecare zi
Sala de tortură e mereu altundeva, altcumva
Intru într-o bibliotecă mă aşez pe scaun la un concert şi mă pomenesc în ea
Fac câţiva paşi prin parc mă plimb pe malul apei şi dintr-odată lacul se preschimbă...
Sala de tortură poate lua orice formă, imprevizibil
Seamănă când cu un local de noapte, când cu un sanatoriu, când cu o tablă de şah
Când cu un teren de luptă, când cu o chilie de schimnic
Dar cel mai bine aduce cu o sală de aşteptare.
(În avanpremiera lansării unui CD cu versuri şi ilustraţii semnate Ilinca Bernea)
 |  |