Mierle negre

stăteam pe trunchiul unui platan din parcul spitalului avicenne
şi aşteptam revelaţia
o aşteptam de mult o mai aştept şi acum
după atâţia ani de când am început
să cred orbeşte în poezie
(între noi fie vorba adică între mine şi mine:
poezia nu mi-a ţinut niciodată de cald
nici de foame
dar
dar mi-a ţinut de sete)
o sete de absolut care zăcea acolo
ca şi acum când mă pregătesc să devorez salata niçoise
primită de la infirmierele serviciului de oncologie.
băncile din parcul imens cu platani înfrunziţi
erau ocupate.
se auzeau mierlele negre
şi râsetele puternice ale brancardierilor
aflaţi în pauza de masă.
spuneau bancuri şi buzele lor hulpave
vibrau de pofte erotice
fumau şi stropeau cu saliva lor tânără
aerul ca într-un ritual de împerechere.
eram în faţa lor la zece paşi privindu-i cu coada ochiului
în timp ce înghiţeam în silă cartofii cu maioneză
şi bucăţile de crenvurşti din cutia de plastic
apoi morcovii şi la urmă bucata de pui
lingându-mi buzele euforic.
şi în timp ce mâncam mi se părea că ei se înfruptă din mine
cu dinţii lor de fildeş şi cu limbile de turtă dulce.
apoi au venit mierlele negre ciugulind firimituri
se apropiau tot mai tare de butucul platanului
au început să-mi ciugulească degetele carnea dintre dinţi
limba vâscoasă gingiile şi îmi intrau în stomac libere
ca într-o colivie deschisă.
stomacul meu era o colivie imensă
în care intrau stoluri de păsări negre
ca într-un film de hitchcock
până când o pală de vânt
a închis uşiţa şi m-am trezit din visare.



fiul meu mă bătea pe umăr
cu zâmbetul lui concesiv spunându-mi ceva
că ştia el unde să mă găsească şi că parcul e templul meu
că aici am venit să mă rog la zeii mărunţi la furnici
şi la Dumnezeul cel mare.


(Din volumul Călătorie.exil, Editura Brumar, Timişoara. 2007, p. 34-35.)