Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Poezia săptămânii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Panseuri involuntare XIII (Câinii care urlă la lună / Oaia / Poezie despre iepure / Cangurul)


Sorin Stoica

15.02.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Câinii care urlă la lună
Câinii latră la lună
Pentru că li se pare că luna e tristă
şi atunci plâng şi ei.
Pentru că ei îşi amintesc de anumite lucruri.
Pentru că le e dor de căţeaua iubită.
Şi probabil luna trezeşte anumite simţiri în aceste animale.
Deoarece au o atracţie la ea.
Iar dacă s-ar uita la soare, ar orbi.
Şi profită de ocazie ca să se bronzeze pe dinţi.


Oaia
Oaia e proastă
Deoarece e albă şi se murdăreşte repede.
Mai e proastă
Deoarece ea nu e frumoasă.
Pentru că intră prin toate noroaiele.
Trebuie să o păzească şi câinele.
Şi mai e proastă pentru că şi ciobanul e prost de obicei.


Poezie despre iepure
Iepurele doarme cu ochii deschişi
pentru că este foarte înfricat.
Pentru că stă ciulit ca să audă pericolele.
În termeni ştiinţifici
ştim că iepurele nu are pleoape.
Aşadar
Iepurele e alb iarna
Ca să nu-l vadă
animalele fieroase.


Cangurul
Cangurul e mare şi înclinat.
El aleargă în două picioare,
adică sare, nu poate să meargă.
Cangurul arată în formă de câine
care sare în două picioare,
dar el are patru.
Un cangur are un suport unde îşi ţine copilaşul.
Un fel de poală.
Un cangur e din generaţia iepurilor.





Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroşanu şi Ciprian Voicilă
Cartea cu euri
Editura Curtea Veche, 2005


prefaţă de Aurora Liiceanu



****

Cum s-a ajuns la poeziile astea?


Motto: "Să cretinizăm limbajul"


(Gellu Naum)


Mai întâi mi-a căzut sub ochi un motto de pe Zmeura de câmpie a lui Mircea Nedelciu. "Război înseamnă să mergi la război, să vii de la război şi după aia să visezi război". O fetiţă de 6-7 ani avusese norocul să fie auzită de pictorul Dorel Zaica. Atunci mi-a venit pofta de a-l cunoaşte pe omul ăsta, care încă ştie să se mire şi să caşte gura la chestiile fabuloase pe care le spun copiii.

Apoi a fost o carte: Experimentul Zaica, semnată de Irina Nicolau, Daniela Alexandrescu şi Ciprian Voicilă. După aceea, un interviu al meu cu profesorul Zaica, din care aflam că de vreo 35 de ani face acest experiment de creativitate pe care, apoi, vreun an de zile am încercat să-l preiau şi eu. Şi din răspunsurile culese au ieşit aceste poezii.

Se spune că scrisul e o activitate solitară. Presupune izolare sau chiar o anume deprivare senzorială. În colectiv se fac alte chestii, se sapă şanţuri, se joacă fotbal. Poezia e cu totul altceva. Dacă aşa se spune, nu înseamnă că e şi adevărat.

Poeziile astea au ieşit din punerea în comun a minţilor. O colaborare. Subsemnatul a conceput câteva întrebări, profesorii de la şcolile pe care le-am contactat i-au luat la întrebări pe copii şi aceştia au dat, în unele cazuri, răspunsuri năucitoare. Răspunsuri din care am încercat apoi să creez o limbă comună. A ieşit o poezie deloc puerilă, care conţine chiar un fel de înţelepciune involuntară. Pentru că în majoritatea cazurilor copiii nu îşi dau seama că au har. Habar n-au că lucrurile debitate de ei au valoare. De fapt, nici unul dintre participanţii la experimentul de faţă nu se poate considera autor al acestor versuri.

Dar câţiva dintre copiii care au dat răspunsuri deştepte tot merită numiţi: Andreea Mărgărit (cl. a IV-a, Băneşti), Alexandru Crăciun (cl. a IV-a, Câmpina), Raluca Bălăşescu (cl. a V-a, Câmpina), Andreea Bârlează (cl. a V-a, Măgureni).

(Sorin Stoica)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer