b. În vremea fabuloasă a liceului de mate & fizică Nicolae Bălcescu (atunci, acum Alexandru Lahovari) a cărui clădire excepțională, cu fațadă construită din piatră gri și cărămidă roșie, fusese, cândva, o proprietate privată ce încorpora și o sală de festivități, loc exemplar pentru oraș, funcționa și unul din cele două, apoi, trei, cinematografe din oraș (în chiar acea sală, rechiziționată de statul comunist, odată cu întreaga clădire), când orele de muzică și de latină dispăruseră, pentru a fi înlocuite cu cele de UTLM - utilajul și tehnologia lucrărilor mecanice sau de MATC - matematică aplicată în tehnica de calcul sau de atelier, exista, în orașul nostru, o viață culturală (deschisă, vizibilă, sau, poate, subversivă, clandestină, nici nu mai contează acum), pe care o construiau (doar ei știu cu ce efort, sacrificiu, teamă, pentru că dăruirea, bucuria, satisfacția erau evidente), Goange Marinescu, Silviu Purcărete, Doru Moțoc, Cristian Labă - actorul Cristian Nicolaie de la Nottara, ori alții, asemenea lor, ale căror nume nu mi le mai amintesc (totuși, Georgeta Stoleriu, care venea, în fiecare an, în fiecare vară, cu studentele domniei sale, pentru un festival dedicat tinerelor talente, sau Alfred Hoffman, criticul muzical care o însoțea și care scria despre întâmplările astea în România literară). Aștept, de câteva zile (pentru că n-are sens să forțez o amintire ce nu vrea să mi se mai reveleze), dar nu reușesc, să îmi amintesc numele celui care (alături de cei de mai sus, iubitor de muzică, de cultură, de atmosferă locală) crease un concept interesant, pe care, credea atunci, îl va dezvolta ani la rând, în salonul central (la vremea iernii) sau în grădina intimă (la ceasul târziu al verii) a/l Casei Simian (sediul de atunci al modestului, intimului, căutatului Muzeu de Artă de pe Strada Argeș), Dicționar muzical (de la A la...). Litera A trecuse mai repede, dar la litera B, dicționarul ăsta promitea să rămână deschis ani mulți ori, chiar la nesfârșit - măcar pentru Beatles și Bach, pentru Bee Gees și Beethoven,... Un magnetofon Tesla ne aducea (mie și celorlalți puțini, curioși, buni ascultători), ușurel, într-o ordine pe care nu o pricepeam atunci, de exemplu, discografia celor din Liverpool, respectiv creațiile celui din Leipzig, discografia celor din Queensland ori întreaga operă a celui din Bonn... Acolo am ascultat, pentru prima dată, în seri care nu se mai sfârșeau, Suitele, Oratoriile ori Concertele Brandenburgice.
c. Numărul nostru de telefon de acasă era 11829. Îl foloseam (telefonul...) atent, rațional, cu măsură, pentru a nu depăși impulsurile (așa se numeau...) incluse în abonament, sau, poate, uneori, cu teama că, cineva nenumit, dar pus acolo să o facă, asculta convorbirile noastre. Sau, le mai și încurca, pentru că, de multe ori, am fost nevoiți să răspundem greșeală, atunci când era căutată familia care avea numărul de telefon 11892. M-am ambiționat și am căutat atent, după număr, nu după nume (pentru că exact asta doream să aflu...), citind minunata Carte de telefon a județului, până când am găsit familia respectivă. Memoria (deh, ce să fac, au trecut mai bine de 40 de ani de atunci, dar, tot mai sper...) nu mă ajută, nici aici, așa încât nu-mi mai amintesc cum se numea. Îmi amintesc, însă, că, după un concert care avusese loc în sala cochetă de la județeana de partid (cred că așa i se spunea...), probabil după cel în care, în compania unei mici orchestre locale de cameră, Ștefan Ruha interpretase Le quattro stagioni, am cunoscut (din întâmplare?) familia respectivă. Prenumele doamnei era Sultana, de asta sunt sigur; ne pregătea și ne aducea dulciuri al căror gust nu se uită, în serile în care, la alegerea domnului X, soțul său, care mă invita săptămânal, ascultam, în apartamentul lor, Concert(e) din muzică de Bach, cum ar fi spus o scriitoare pe care chiar atunci o descopeream, Hortensia Papadat-Bengescu...
d. Reușisem să nu reușesc la facultate imediat după absolvirea liceului - iar asta a fost, îmi dau foarte bine seama, șansa mea; reușisem să fiu declarat inapt în timp de pace, apt necombatant la război - conform celor scrise cu cerneală neagră în livretul militar (o poveste la limita dintre tinerețe fără bătrânețe și viață și fără moarte). Așa că, dacă tot rămăsesem acasă pentru o stagiune (1984/1985), mă instalam, în fiecare după amiază, lângă un mic aparat de radio, pentru a asculta pe canalul (!) doi, ehe!, săptămâni, la rând, Clavecinul bine temperat...
e. Într-o călătorie firească, de-acum un secol, prin Germania Evului Mediu și a Ligii Hanseatice, bine plasată în preajma Paștelui (fix ca cea pe care o voi face și anul acesta în Bavaria, în aprilie, începând din Nurnberg), am căutat cu obstinație nu atât statuia lui Roland din Bremen, cât povestea din spatele acesteia. Și am găsit, firesc, mai multe povești adevărate despre centrul acela istoric al orașului - povești despre Marktplatz, Rathaus, St. Petri Dom zu Bremen... Iar aici, în Vinerea Mare, în catedrala medievală a orașului, iarăși, firesc, am ascultat Matthaus - Passion. Solicitantă, pasionantă, fascinantă, îmi imaginez, pentru soliști, coruri, orchestre, dirijor plus cei care pregătiseră, minuțios, totul, acolo, biserica din inima orașului. Eliberatoare, electrizantă, interiorizantă, îmi amintesc perfect, pentru mine (și, probabil, pentru cei care au ascultat, au fost acolo, parte din acea întâmplare). Biserica părea că fusese construită fix pentru a primi și a dărui astfel de muzici; era în semi-obscuritate, care s-a menținut întreaga seară, mai bine de trei ore; orchestrele, corurile, soliștii și dirijorul au intrat încet, fără a produce vreun sunet; ambele orchestre și ambele coruri s-au așezat, cumva, la oarecare înălțime, s-au acordat discret, soliștii la fel, folosindu-se spectaculos întreaga arhitectură interioară a catedralei; o pauză a permis ușoara necesară detașare, pentru o bună reinstalare în muzică; după mai bine de trei ore, muzica a încetat (tot evit să scriu concertul, lucrarea, oratoriul...), cele câteva tentative sporadice, discrete, lipsite de curaj de a aplauda au fost repede stinse (tocmai pentru că nu asistasem la un concert, nu ascultasem o lucrare, nu rememoram un oratoriu, ci, ne confruntasem cu o parte din propria noastră istorie și literatură creștină); ne-am retras, cu toții, orchestre, coruri, soliști, dirijor, ascultători - credincioși discret, din obscuritatea parțială a interiorului catedralei spre cea totală a nopții orașului care ne găzduise, pentru ca, trecând, din nou, pe lângă statuia lui Roland, prin fața Rathaus, prin Matktplatz, să ne îndreptăm spre altă liniște, a somnului binecuvântat.
f. Orchestra della Fondazione Teatro Lirico Giuseppe Verdi di Trieste (direttore Giulio Prandi) plus Coro del Fruli Venezia Giulia (maestro del coro și organo, Cristiano dell Oste) plus soliștii (excepțional - basul de origine chiliană, Christian Senn, foarte bun - tenorul irlandez Robin Tritschler, apoi Manuel Sedmak, Vittoriana de Amicis, Marta Fumagalli, Manuel Amati. Concerto straordinario (adică exact ce nu s-a vrut a fi și nu a fost povestea din Bremen - că de ar fi nu s-ar povesti), pe 26 martie, la Udine, în Cattedrale di Santa Maria Annunziata, respectiv, în Trieste, pe 27 martie, în Cattedrale di San Giusto Martire (acesta este cel la care am participat). Johann Sebastian Bach, Passione secondo Giovanni per soli, coro e orchestra BWV 245. Și un frumos caiet care cuprinde informații despre organizare, dar, mai ales, libretul, integral - în original, respectiv, tradus în italiană. Spectacol în toată regula, chiar dacă intrarea a fost liberă, că așa s-a dorit - cu biserica iluminată integral, puternic, a giorno, cu inițiale pupături, saluturi și îmbrățișări între localnicii care cunoșteau pe cineva din cor sau orchestră, ori care se cunoșteau reciproc, cu primele două rânduri rezervate pentru rezervații care au fost suficient de rezervați încât nu au venit, cu unele tentative de foială, tuse, foto sau înregistrare de câteva secunde, fără pauză, cu partitura interpretată integral, cam o oră și 55 de minute, cu, oho!, ropote de aplauze, ovații, manifestări de stadion, zâmbete certe și incerte, felicitări sincere ori conjuncturale, ori, în sfârșit, fără număr reveniri ale dirijorului, ba pentru a mulțumi orchestrei, ba pentru a felicita soliștii, ba pentru a saluta publicul, ba pentru a primi partea leului.
g. A fost sărbătorit Bach acesta și acasă, în București, acum (în martie 2025), când a împlinit 340 de ani, așa cum s-a putut: mediocru, de către Orchestra de Cameră Radio (BWV 1041, cu David Grimal), onest, de către orchestra Filarmonicii George Enescu (BWV 1042, cu Mihaela Martin), spectaculos (nu am participat, dar bârfesc prietenii corecți muzical), tot la Ateneu, cu o seară foarte bună, gândită ca omagiu adus familiei Bach de organistul și dirijorul Nicolae Moldoveanu, care a mângâiat orga, dar a știut și să invite artiști instrumentiști din aceeași orchestră, a FGE, pentru a-l acompania.
P.S. Mi-am amintit numele lui Teodor Brucăr, cel care ne dăruia Dicționarul muzical de la A la... Îl scriu, fără să modific textul anterior, pentru că merită din plin și pentru că a plecat de aici, dintre noi, cei vii, încă din anul 2013...