M-au luat din pat

Când m-am trezit am descoperit patru bărbați care stăteau lângă pat. Carmen adormise pe scaun. Un pic m-am speriat. Cum de reușiseră să intre? Aveau toți costum bleumarin și fețele blajine, deloc înspăimântătoare. Am vrut să mă dau jos din pat dar n-am putut. M-au ajutat ei. Doi m-au apucat de sub braț și doi de picioare. Nu știu de ce nu m-au scos pe ușă și au preferat să mă scoată pe geam. Plutind deasupra orașului. M-au lăsat fix în fața casei alor mei. Am deschis poarta și am intrat. Buruienile erau înalte cât mine. Sixtus s-a gudurat pe lângă mine și n-a plecat până nu l-am smotocit bine. Mama repara un ciorap căruia i se găurise călcâiul. Tata nu era acasă, bănuiam că era prin oraș după piesele lui, mereu repara câte ceva. Un pic m-a mirat că mama avea părul blond-arămiu ca spicele de grâu copt, lung și împletit în două cozi strânse în creștet. Nu-l purtase niciodată așa de când o știam. Îl tunsese mereu scurt. Și nici blond nu fusese. Cu cozi blonde o văzusem doar în pozele din tinerețe când îl cunoscuse pe tata, pe care le păstra într-o cutie de bomboane Dalia care avea pe capac chiar o dalie mare mov.
- Sărut mâna, mamă!

Mama a ridicat privirea, m-a privit o secundă, apoi a continuat să coasă.
- Bine ai venit! Vrei să mănânci ceva?
- Da, aș vrea.

A lăsat ciorapul și a mers în bucătărie. A scos oala de ciorbă din frigider și mi-a pus două polonice. Apoi a scos din cuptor tava cu friptură de porc și cartofi copți.
- Am făcut pentru tine. Știu că-ți plac.

De unde știa mama c-o să vin n-am înțeles. Nu-i spusesem nimic.
- Am făcut și scovergi! - a mai spus zâmbind și a scos din bufet o farfurie, a dat la o parte șervetul și mi-a trecut-o pe sub nas.
- Aaa... și vezi că a sunat Camelia - mi-a mai zis înainte să plece și să mă lase să mănânc.

Am rămas încremenit. De unde știa mama de Camelia? Nu spusesem nimănui despre ea. Fata asta fusese iubirea mea ascunsă din facultate. Am trecut ca doi fluturi orbi unul pe lângă altul. Nici nu ne-am atins aripile. Abia un pic colțul privirii. Când am terminat facultatea m-am însurat imediat, am făcut copii, copiii sunt mari, Camelia a murit. N-am mai știut nimic despre ea.
- A lăsat vreo vorbă?
- A zis că știi unde o găsești.

M-am tot gândit cum de-a putut spune Camelia că știu unde o găsesc. Singura imagine cu ea care îmi rămăsese pe fundul retinei era din amfiteatrul de la Energetică. Stătea mereu pe ultimul rând. În anii din urmă alături de un băiat care nu i-a fost aproape.

Am dat fuga la facultate. L-am rugat pe portar să mă lase să intru și i-am strecurat o hârtie în palmă. Era ciudat să mă aflu iar acolo. Pașii se auzeau pe coridoarele goale ca o bilă de ping-pong trecută de colo-colo între doi parteneri. Am deschis ușa cu sufletul chircit. Camelia era acolo unde bănuiam, pe ultimul rând. Singură.
- Te așteptam - a spus, iar eu am simțit deodată cum mă podidesc lacrimile. Am vrut s-o întreb "de atunci?" dar am simțit cum mă sufoc și n-am putut deschide gura.

Ea a coborât și m-a strâns tare în brațe. Apoi mi-a luat capul în palme și mi-a sărutat apăsat buzele.
- Da, de atunci - mi-a șoptit la ureche, deși eram sigur că nu apucasem să spun vreun cuvânt.

Am simțit cum iau foc, știam că devenisem roșu ca o lalea și mi-era rușine de emoțiile mele nestăpânite. Au început să-mi țiuie urechile. Atunci am văzut cum Camelia se schimbă la față. Oare auzea și ea cum țiuie urechile mele?! Un bărbat a intrat alergând în amfiteatru. Mă așteptam să fie portarul, dar nu era el. Avea un halat alb, era probabil de la laboratorul electric.

Țiuitul se auzea tot mai puternic, insuportabil. Din senin au apărut cei patru bărbați de mai devreme. M-au luat pe sus ca prima dată și m-a adus înapoi în pat. Dar țiuitul nu s-a oprit. Carmen s-a ridicat din scaun și a început să țipe și să plângă în hohote. Țiuitul a continuat drept și continuu.