Las strada afară. Acum doar sunete armonioase și culori. Mă plimb în vârful picioarelor, dar mă apropii de tablouri, pun mâna pe oricare. Și pot intra în dormitor, colțul camerei pare înclinat, mobilier simplu, desene, tablouri, o oglindă agățate cu sforicele, pereții, ușile sunt albastre. Mă înconjoară din toate părțile, calc pe podea, mă așez pe scaunul de lângă patul cu două perne. Mult galben. El lipsește acum, o fi plecat la câmp să se întâlnească cu țăranii lui, să-și vadă florile, îngemănate cu soarele.
Titela Durnea
Îmi era bine așa. Nu aș fi vrut să plec. Îmi doream să păstrez sentimentul de siguranță, de căldură. Îmi plăcea mult să o ascult. Îmi povestea mereu despre stările ei. Le simțeam și fără să îmi spună. Știam când e nefericită. Știam când zâmbește. În dimineața aceea mi-a spus că, începând din acel moment, albastrul și galbenul vor fi culorile ei preferate. De atunci caută printre stele, în fiecare noapte. I-am strigat că nu sunt pe cer, ci în pântecul ei. Acum îmi doresc să plec. E prea obosită.
Cristina Alistar-Gabouty
Am decis să mă duc la Arles. Am lăsat cheia sub preș și o scrisoare în care nu am zis decât că trebuie să plec. Când am coborât din tren, un bețiv era să-mi arunce o cutie de bere în cap. Am tras de valiză până la o terasă, unde lumina, atât de stridentă, părea că țipă. Am comandat un pahar de absint, am vărsat în el flaconul din geantă și am început să-mi caut o cameră pe Airbnb. Am găsit una simplă, cu tâmplărie verde. M-am trezit lângă un necunoscut care mă întreba, de ce Arles?
