Un roman spectral - Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu

Se poate spune, fără teama de a exagera, că Petru Cimpoeşu este un adevărat artist în torturarea cititorului. La antipodul autorilor care îşi gâdilă publicul, prin exploatarea tuturor clişeelor care ne fac plăcere (o plăcere ieftină, recunoscută şi reciclată ca atare), acest scriitor pe cât de original, pe atât de dificil ne obligă să-l urmăm în diferite experimente ficţionale, cu trepte alunecoase şi trape textuale la tot pasul. Povestea Marelui Brigand, roman oricum masiv, de aproape cinci sute de pagini, se citeşte cu un efort dublu şi într-o stare de concentrare maximă, fără nici un moment de respiro. Nu există vreo diferenţă între capitole, fragmente şi scenele derulate în cursul acestora din punctul de vedere al ponderii, al intensităţii ori măcar al coloritului epic. Nu apar episoade revelatoare, închegate deodată într-o materie romanescă pe care să o lumineze şi s-o justifice. În locul unei acumulări de fapte şi al unei explicaţii generale date acesteia, în logica ficţiunii realiste, se proiectează, într-o deconcertantă simultaneitate narativă şi simbolică, un film aproape suprarealist. Parcurgându-l însă cu mare atenţie (o atenţie focalizată pe axul poveştii şi deschisă totodată către nenumăratele detalii aparent nesemnificative), vom ajunge, dacă nu la o concluzie fermă şi univocă, atunci la o grilă de interpretare a haosului dintre cele două coperţi. Câţiva comentatori au folosit, aici, termenul postmodernism ca o explicaţie convingătoare şi suficientă; dar mărturisesc că ea mă satisface prea puţin. Fiindcă, departe de a fi slabe, "moi", valorile cu care operează prozatorul, prin intermediul eroilor săi, au o duritate colţuroasă. Nu descoperim în cazul de faţă nişte personaje de hârtie, conştiente eventual de statutul lor ontologic precar, atribuit de Autor, ci nişte voci care, treptat, se umplu de substanţă umană, căutând cu disperare, în jurul lor, sensuri de care să se poată agăţa. Şi nu doar sensuri: Sensul însuşi, cu majusculă, acel adevăr aflat "peste puterea lor de înţelegere şi mult prea cuprinzător".

Ce se întâmplă, doctore? ne tot vine să-l întrebăm pe medicul prosector al urbei, care oferă unui motan porţii din sângele lui, pentru a-i transfera atomii de resemnare şi îndoială. Sau pe matroana de la bordelul Prinţesa Împuţită, cu logoreea ei erudită, din care se desprinde proiectul unui falanster erotic şi al unei Fabrici de Fericire. Sau pe domnul Şarl, cu piramidele lui ce amplifică forţa odică. Ori pe domnişoara Orzan-cea-bătrână, care ghiceşte în cafea şi le prezice aproape tuturor că vor muri de glonte. Ceva, fără îndoială, se întâmplă, de vreme ce este trimis, tocmai de la Centrul Imperiului, un nou judecător de instrucţie, pentru documentarea, evaluarea şi rezolvarea Cazului. Noul jude e dublat, pe plan local, de o echipă oarecum împrospătată. Comisarul Petrache i-a luat locul lui Aron, fostul comisar care a plecat, zice-se, cu Pisica Verde; fostul judecător, Ştefan, a murit (din întâmplare? din proprie voinţă? de mâna altuia?); agentul Mateuţ, cu rapoartele lui minuţioase, dar prea lirice, a fost înlocuit de alţi agenţi, cu nume mai exotice (Xava, Timon, Parmena, Onisim) şi de un grefier, Luca, pe ale cărui tahigrame - file stenografiate şi consemnări detaliate - începem să ne bazăm.

Schema narativă ne îndepărtează tot mai mult de miezul întâmplărilor, al Întâmplării care ajunge să ne preocupe, prin filtrul obsesiilor personajelor. Un bărbat, un tânăr neobişnuit, denumit în fel şi chip (Fiul Văduvei, Copilul, Puişorul, Studentul, Învăţătorul, Clientul, Vizitatorul, Victima), moare de mai multe ori. Moare o dată şi cadavrul îi e găsit fără amprente, fără indicii, chiar fără sânge. Dus şi depus la morgă... îşi ia zborul. Se face, pur şi simplu, nevăzut, pentru a muri apoi, încă o dată, în altă parte, şi refuzând de asemenea anchetatorilor orice indiciu. Aceste patru sau cinci morţi succesive ale aceluiaşi personaj pun pe jar autorităţile, care dau din colţ în colţ pentru a lămuri întortocheata şi incredibila istorie. Dar, în loc să o lămurească, se încurcă şi mai tare în iţele ei... Expunerea cazului e la fel de complicată ca şi cazul în sine. Noul comisar îi prezintă noului judecător vechile rapoarte, iar grefierul înregistrează. Comisarul foloseşte stenogramele grefierului, care este solicitat şi de judecător, în sensul unor discuţii private şi confidenţiale. Episoadele sunt prin urmare povestite şi răspovestite, interpretate şi suprainterpretate, fără ca această insistenţă asupra lor să ni le clarifice. În plus, grefierul are câteodată viziuni, iluminări, alunecări într-un alt plan decât cel al realităţii propriu-zise; comisarul pare să se fi resemnat cu lipsa oricăror noutăţi în mersul anchetei; iar judecătorul are probleme tot mai mari cu vederea.

Ceea ce poate fi văzut nu poate fi înţeles, decât prin acţionarea unui comutator al viziunii. Ieşite la suprafaţa societăţii, personajele fantastice (Sadim, piticul cocoşat, bătrânul jidov Cartaphilus, Învăţătorul-Victimă, tânăra cunoscută sub numele de Pisica Verde, în fine, domnişoara Orzan-cea-bătrână) sunt, din cauza izbitoarei lor stranietăţi, ocolite ori respinse cu violenţă. Ele se retrag, atunci, prin diferite cotloane, se ascund şi mai bine de ochii şi înţelegerea lumii, cufundându-se în varii experimente oculte, alchimice. Aceste creaturi, care exercită asupra burghezilor din urbe o fascinaţie vecină cu groaza, formează substructura fantastică a romanului, inundat din adânc de un lichid tulbure, înfricoşător. Dar încă mai interesante mi se par personajele, la prima vedere, plate: grefierul, în primul rând, apoi procurorul şi soţia lui perversă, doctorul "de morţi" sau fostul judecător. Devin cu toţii memorabili nu prin ceea ce fac (căci nu prea pot face mare lucru), ci prin modalităţile lor de introspecţie, reflecţie şi expunere. Din această perspectivă, grefierul e aproape un filozof, o conştiinţă reflexivă care caută în sine resorturile imposibil de aflat în afară. Iată-l, de pildă, într-un expozeu ţinut soţiei procurorului: "lumea însăşi se poate concepe ca sistem complex de metafore, căci, în afară poate de numele secret al lui Dumnezeu la vechii evrei, nici un cuvânt nu denumeşte cu suficientă precizie un obiect anume, ci mai degrabă direcţia lui existenţială, tranziţia perpetuă de la o formă la alta, în cursul căreia obiectul încetează să fie ceea ce a fost şi începe să fie ceea ce nu era, adică trecerea lui prin nimic, denumită în mod obişnuit şi, desigur, eronat, devenire. De aceea se afirmă cu deplin temei că un obiect nu este numai el însuşi, ci şi semnul sau receptacolul a încă ceva, al unei realităţi care transcende planul manifestării imediate; el «nu e atât real, cât mai degrabă bun conducător de real», dacă e să cităm fericita expresie a unui poet, la fel cum putem spune că focul, deşi ca element în sine există pretutindeni, întruneşte condiţiile pentru actualizarea lui numai în procesele de combustie... Ce înţeles dădea ea unor teorii atât de eclectice era greu de apreciat, dar în schimb ele o impresionaseră cel puţin estetic într-o asemenea măsură, încât îl întrerupse şi ieşi, lăsându-l singur câteva minute, ca să-i poruncească slujnicei să li se aducă două păhărele de lichior." (pp. 224-225).

Finalul fragmentului este comic, prin alternarea registrului înalt al cogitaţiei cu cel, pedestru, al receptării (genul de umor practicat, cu rezultate remarcabile, în Simion liftnicul). Dincolo însă de aceste efecte pe care Petru Cimpoeşu nu şi le poate refuza, rămâne adevărul încadrat de ele. Orice judecată adevărată este decretată astfel de către o alta, şi tot aşa, la nesfârşit. Iar dacă "gândirea în sine nu e o formă de adevăr, atunci adevărul nici nu există şi nici necesar nu mai e" (p. 475). Ancheta judecătorului se dovedeşte zadarnică, reconstituirea e imposibilă. Este Sadim un alchimist care a reuşit să obţină aburul iubirii? Este Victima repetabilă un omolog ficţional al lui Isus Cristos, aşa cum minunile personajului, ca şi anumite sugestii ("satul Imaus", "hanul lui Cliopa") ne-ar putea indica? E posibilă realizarea unui proiect de fericire universală altfel decât prin masacrarea unei părţi din populaţie? Victima ce tot apare şi dispare, povestea Marelui Brigand (un mit "confuz şi aproximativ", dar care pare a se confirma), devastarea oraşului de provincie de către Ordinul Fraţilor Realişti şi împuşcarea mai tuturor personajelor ce ne deveniseră familiare: toate aceste "evoluţii" nu fac decât să destrame şi mai mult senzaţia abia dobândită de certitudine. Cu toată masivitatea şi soliditatea lui, romanul atât de original al lui Petru Cimpoeşu e unul spectral, fantasmatic, deplasând, reconstituind şi deşirând iar liniile de forţă ale realului. Firele şi fibrele lui intime.

Cine citeşte să înţeleagă, îşi intitulează autorul, pe jumătate ironic, penultimul capitol.