În spatele casei, o cămăruță care are intrarea separată de restul. Înăuntru, un dulap, câteva butoaie și miros de ceara de albine. Cândva a fost și un pat. Bunica spunea că înainte era camera ta. Apoi, mai multe muște moarte și uscate pe pervaz, pânze de păianjen, dar când intrai acolo ochii ți se măreau, iar eu puteam să prind în suflet bucata ta de cer albastru. Când n-ai mai fost, rudele tale au spus că nu am drepturi acolo, iar casa și pământul le aparțin doar lor. Eu tot ce am vrut, amintirea ta.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Zbiară telefonul, stairway to heaven, cândva melodia noastră, plină de nervi îi resping, a plecat trântind ușa, ce mai vrea, în niciun caz să-și ceară scuze, nu-i stă în fire, poate să-mi spună că sunt paranoia, să mă trimită la psihiatru, nu știu care dintre noi trebuie să meargă de fapt, iar sună, apăs pe roșu, îmi bubuie capul, să mă lase naibii în pace, atât vreau. Sunetul mă scoate din fire, instinctiv apăs pe verde, o femeie înșiruie niște cuvinte. Motocicletă, cap de pod, incompatibil cu viața, inemele.
Monica Bologa
L-am găsit azi noapte, pe balcon, fumând în balansoar. Hei, ai venit, i-am zis. Da, m-ai chemat. Sunt foarte supărată pe tine. De ce n-ai apărut când mă tăvăleam pe jos de plâns? Pentru că ești o smiorcăită, de-aia, plângi prea ușor. Am suferit cumplit; din dragoste poți să mori, știi? De foame mori, femeie. Și de sete. Și de boli. Păi n-am mâncat și n-am băut nimic trei zile. Ai postit, foarte bine. Dacă ai chef de glume, pleacă. Bine, plec. Și de împăcat, unde ne împăcăm? În cer. Când vin, să-Ți aduc o țigară?
