mi-a spus bătrânul din gară în timp ce trenul meu plecase. Aveam în buzunar un bilet dus și în inimă o oboseală veche, ca și cum rămăsesem prea mult într-un loc care nu mă voia. Am rămas privind șinele goale, convins că ratasem tot. El a zâmbit și mi-a spus: ai pierdut un tren, nu și drumul. Al meu întârzie mereu, a șoptit, apoi alt tren a oprit. Nu era al meu, dar am urcat. Ce pare final, e doar o pauză între două începuturi. Mai departe nu e gol, ci speranța care schimbă tot ce credeai stabil.
Mihaela Popescu
Te apropii de oglindă și, ca într-o poveste, întrebi. Vezi un copil care plimbă o păpușă. O lași și te urci pe bicicletă. Cazi, ești ajutat să te ridici și continui. Te temi de întuneric, cineva te ia în brațe. Te urci într-un montagne rousse. Îți faci prieteni, râzi, dai examene, îți faci planuri, visezi că o să schimbi lumea. Ești dezamăgit, te ridici singur de acum și încerci din nou. Zbori pentru prima dată. Nu îți este frică. Construiești în fiecare zi. Pas cu pas schimbi ceva. Și numeri anii.
Răzvan Drăgoi
Când orașele-s în flăcări, mușunoaie de furnici, ține minte, sfârșitul nu-i aici. Era un cântec, în vremuri mai blânde. Între timp, am învățat să privesc cerul, să cred mai puțin și, poate să fiu. Totuși cel mai mare dușman mi-a rămas oglinda și nu, nu în sensul pițiponco-narcisist, mă doare undeva cum arăt. Însă îmi e greu să mă uit la fantoma care mi-e tatuată pe piele, gânduri, fapte și vorbe. Și de-atunci, bătu-o-ar gaia, fie ploaie, fie vânt, beau și eu cât toată ploaia care cade pe pământ.
