Valurile lovesc stâncile cu o răbdare aproape tandră. Spuma se adună în crăpături, albă și pură. Aerul miroase a început. Și totuși, în fiecare izbitură se simte o insistență oarbă. Mă gândesc că-mi place să stau pe banca asta și râd ca nebuna, cu gândul la amintiri. Vorbesc cu mine. Îmi închipui că văd marea pentru ultima dată și nu-mi pasă. Deasupra, cerul se adâncește într-un albastru străin, iar lumina cade prea lent. Mă întind pe bancă și-mi închid ochii. Șira spinării mi se odihnește pe lemnul rece.
Răzvan Dițescu
Totul e absurd și fără sens. Sau poate că sensul e prea simplu și eu prea complicat. O decizie mică, insignifiantă la prima vedere, mi-a schimbat viața. Oamenii, în general, caută explicații; eu am încetat să o mai fac. Faptele sunt cele care sunt, iar eu am rămas același. Nu simt nevoia de reconciliere, ci doar de continuitate; vreau să merg mai departe, chiar și fără direcție. Poate că absurdul nu e o problemă de rezolvat, ci un spațiu în care, pur și simplu, trebuie să te adaptezi.
Elena Fermuș
Plouase nedrept de mult. Apa nu iartă. Cât ai pocni din degete, viitura i-a luat casa și toate acareturile. Ca un tâlhar la drumu' mare. Ducă-se, și-a spus femeia printre sughițuri, nu e sfârșitul. Ar fi fost dacă-i piereau copiii, dar ea-i salvase pe câteșitrei. I-a smuls din furia apei cu cea mai mare forță din lume. De mamă. Aceeași cu care-n copilărie și ea fusese smulsă din casa-n flăcări. Și nici focul nu iartă. Rămăseseră amândouă sub cerul gol; și n-a fost sfârșitul. Punct și de la capăt. După rețeta mamei.
