Vasile n-a fost mereu gropar și cimitirul n-a fost cimitir. La început oamenii își îngropau morții pe o pajiște de la marginea satului. Și după ce locul a fost împrejmuit cu gard, oamenii și-au îngropat neamurile tot de-a valma. Abia când a dat molima și a murit jumătate din sat, s-au gândit că era mai bine să alinieze mormintele. Dar era prea târziu. De-aia au și plecat ultimii gropari, în cimitir era tot mai greu să găsești loc pentru încă un mormânt și morții n-aveau răbdare. Dar Vasile avea.
Caterina Tudorache
Nașul se uita fix în decolteul miresei, care îi zâmbea. Nașa mirosi situația, dar se abținu gândindu-se la cumnatul ei cel tânăr și extrem de neliniștit. Cumnatul îi făcea ochi dulci sorei miresii, care își aranja fâstâcită rochia prea scurtă. Mirele zâmbea încurcat soacrei, care îi explicase detaliat aseară cum stă treaba în căsnicie. Socrul făcea ping-pong cu privirea între două verișoare prin alianță, timide și nejucate de mult. Singurul lucru drept, lumânarea mirilor, se pleoști pe final, de la atâta căldură.
Mona Zelenco
În spatele ușii ce se închide cu putere, doi ochi mari își susțin cu greu lacrimile. Cu dosul palmei Mihăiță le alungă ca pe un vis urât. Tristețea i se insinuează în suflet și-i modelează pervers întreaga structură. Pe nesimțite, copilăria îl părăsește bulversată între disputele fără de sfârșit ale părinților ce înalță ziduri, creează goluri, îi modelează sufletul inocent și întind capcane în fața pașilor săi nesiguri și temători. Va fi pasat între ei săptămânal, până când va fi destul de mare să pună capăt jocului.
