Dă-o sucită. Așa. Acu' bag-o-n dreapta, las-o să cadă. P-asta pune-o pă verticală, strecoar-o să pice-n spațiul ăla. Bravo. Rotește-o, rotește-o, colțul din stânga, repede. Hai c-ai priceput. Vezi cum scade? Aha. Și când se termină? Nu se termină, mă. Acumulezi puncte, aici e șmecheria. Care face mai multe, apoi salvezi. Fumezi o țigară, îți mai rezolvi din treburi și-o iei de unde ai rămas. Păi și cum naibi? Joci tot timpul? Întruna dă nebun? Greu ești de cap. Joci în timpul serviciului, fraiere.
Ionuț Morariu
Pășești dincolo și zici gata. Gata cu chingile cărnii, cu amarul vieții, cu întrebările fără răspuns. Dar nu-i așa. Toți se feresc de morții proaspeți ca de ocnași. Și e de înțeles. Duci cu tine vechile deprinderi. Ești un suflet cu trup-fantomă care încă-și scarpină aura pe furiș și se holbează la sexul îngerilor. Iar cea mai rea e senzația că încă joci un soi de puzzle cu piese lipsă. Chipuri fără nume, amintiri care nu se potrivesc, cuvinte goale de sens. Mai ales cuvinte. Thetis, Thespis, Tetris.
Arthur Ianoși
Matei ținea Brick Game-ul în buzunar ca pe un organ de rezervă. Noaptea, sub pătură, potrivea liniile până când lumea dispărea în bipuri verzi. Într-o marți, a intrat în amanetul de lângă gară și l-a schimbat pe un tensiometru cu un buton lipsă. E pentru bunica, a spus. A alergat acasă prin ploaie, cu aparatul strâns la piept. Bătrâna l-a privit, apoi a izbucnit în plâns. Nu era bolnavă, îi spusese asta doar ca să afle dacă mai poate renunța la copilărie pentru cineva. Tetrisul a rămas fără piese.
