Greşeala lordului Emsworth

Citiţi cronica lui Andrei Gorzo despre această carte.


Pelham Grenville Wodehouse s-a născut în 1881 la Guildford. A studiat la Dulwich College. După o scurtă perioadă în care a lucrat ca funcţionar de bancă în cadrul Hong Kong and Shanghai Bank, se dedică în totalitate carierei de jurnalist şi scriitor, vînzîndu-şi povestirile diverselor publicaţii. Se căsătoreşte în 1914; în 1955 devine cetăţean american. În cele peste o sută de cărţi ale sale a descris ca nimeni altul viaţa idilică de provincie a englezilor din epoca edwardiană. Celebre printre scrierile sale sînt cele două serii: seria Castelului Blandings, proprietatea lordului Emsworth, înconjurat de grădini feerice, unde sosesc mereu impostori şi mai tot timpul se fură cîte ceva, şi seria majordomului Jeeves, personaj mult mai inteligent decît stăpînul său, Bertie Wooster, care rezolvă în moduri extrem de ingenioase şi de hilare problemele celor din jurul său. Adevărate capodopere umoristice, romanele lui Wodehouse au fost traduse în peste treizeci de limbi (inclusiv în japoneză şi în arabă). În anul 1944 tirajele operelor sale depăşiseră deja cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni nu a mai putut să le numere. În Statele Unite, în Rusia şi în multe ţări europene există chiar cluburi pentru studierea operei lui P.G. Wodehouse. A scris şi versuri pentru mai multe comedii muzicale de succes, pe muzica lui George Gershwin, Cole Porter şi Irving Berlin. În 1975, cu două săptămîni înainte de a muri, Wodehouse a primit titlul de Cavaler pentru serviciile aduse Imperiului Britanic.

Greşeala lordului Emsworth (apărut în 1915 sub titlul de Something Fresh) este primul roman din seria Castelului Blandings. Proprietarul acestuia, distratul lord Emsworth, îşi însuşeşte din greşeală un scarabeu, piesa cea mai valoroasă din colecţia americanului J. Preston Peters, declanşînd un lanţ de situaţii trăsnite. Falşi servitori, încurcături amoroase şi personaje bizare mişună la tot pasul, surprinzîndu-ne necontenit cu replicile lor savuroase şi peripeţiile lor aiuritoare.

Cînd această carte a fost publicată prima dată - în urmă cu cincizeci şi trei de ani (această prefaţă a apărut în 1968) -, scriitorii din America se împărţeau în două categorii bine definite: Grangurii, care colaborau regulat la Saturday Evening Post, şi Janghinoşii sau Scursurile, care credeau că a dat norocul peste ei dacă publicau vreo povestire în Munsey\'s, Popular sau în alte reviste de duzină. Eram deja, de vreo cinci ani, un membru privilegiat al celei de-a doua categorii cînd am scris primele cuvinte din Greşeala lordului Emsworth.

La mijlocul romanului m-am căsătorit (şi am rămas aşa de atunci) cu un înger sub formă umană care avea şaptezeci şi cinci de dolari. Fiindcă am reuşit să economisesc cincizeci, stăteam destul de bine din punct de vedere financiar, dar simţeam nevoia de mai mulţi bani şi, prin ceea ce şi acum socotesc că a fost un adevărat miracol, i-am obţinut. Agentul meu, care trebuie că era cel mai optimist dintre optimişti, a trimis lucrarea la Saturday Evening Post, şi George Horace Lorimer, vestitul editor al revistei, a cumpărat-o s-o publice în foileton şi mi-a plătit suma uluitoare de 3 500 de dolari pentru ea, adică şapte sute de sovereigni sclipitori de aur, cît făceau pe vremea aceea. Am înţepenit de uimire. Întotdeauna ştiusem vag că există pe lume 3 500 de dolari, dar niciodată nu mă aşteptasem să-i ating. Pe atunci, dacă aveam o sută de dolari în plus, mă gîndeam că o duc bine.

Am trăit mereu cu impresia că Lorimer trebuie să fi devenit brusc generos în momentul în care a văzut titlul. Povestirile mele din revistele de duzină fuseseră semnate "P.G. Wodehouse", dar Greşeala lordului Emsworth era de PELHAM GRENVILLE WODEHOUSE şi sînt convins că acest lucru l-a binedispus.

În zilele acelea, în America, un scriitor, dacă nu avea trei nume, era ca şi cum ar fi umblat în pielea goală. Era pe vremea lui Richard Harding Davis, James Warner Bellah, Margaret Culkin Banning, Earl Der Biggers, Charles Francis Coe, Norman Reilly Raine, Mary Roberts Rinehart, Clarence Budington Kelland şi Orison Swett - da, zău, nu glumesc - Marden. Evident, un editor cu capul pe umeri ca Lorimer nu putea să lase să-i scape printre degete un Pelham Grenville Wodehouse.

Sincer vorbind, dacă m-ar întreba cineva dacă îmi plac numele Pelham Grenville, i-aş mărturisi că nu. În momentele mele de tristeţe mi se pare că nu există altele mai vulgare. Îmi amintesc că la botez am protestat vîrtos cînd le-a rostit preotul, dar el s-a ţinut tare. "Şi acum, a zis el cu hotărîre după ce a aşteptat o pauză între ţipetele mele, te numesc Pelham Grenville."

Ştiu că mi-au pus numele astea după naşul meu şi nu m-am ales cu nimic de la el în afară de o cănuţă de argint pe care am pierdut-o în 1897. Nu bănuiam pe atunci cîte foloase o să trag de pe urma acestei etichete îngrozitoare treizeci şi patru de ani mai tîrziu. (S-ar putea ţine teorii moralizatoare pe această temă, dar mai bine o lăsăm moartă acum. Mai tîrziu, poate.)

Greşeala lordului Emsworth a fost prima din ce-aş putea numi - şi chiar o s-o fac - Poveştile Castelului Blandings. De atunci am mai scris nouă romane şi mai multe povestiri despre acest conac impunător din Anglia. Şi aş vrea să-l avertizez pe orice tînăr scriitor care intenţionează să se apuce de romane în serie să fie foarte atent la datele despre locul unde se derulează acţiunea. Cînd am scris Greşeala lordului Emsworth, m-am grăbit să plasez Castelul Blandings în Shropshire, fiindcă mi-am petrecut cele mai fericite zile ale copilăriei lîngă Bridgnorth, fără să ţin cont de faptul că, pentru a ajunge în inima comitatului Shropshire, mergi patru ore cu trenul (cel puţin pe vremea mea. Fără îndoială că pînă acum Căile Ferate Britanice au reuşit să scurteze mult perioada de timp). Asta înseamnă că personajele nu puteau să se repeadă la Londra şi să se întoarcă în aceeaşi după-amiază, lucru esenţial în cărţile de tipul celor pe care le scriu eu. Mi-ar fi prins mai bine să aleg Kent sau Sussex.

Mai mult, am scris Greşeala lordului Emsworth în 1914 şi, pentru că nu mi-am dat seama că este un început, nu un sfîrşit, şi pentru că am vrut ca lordul Emsworth să fie bătrîn, am afirmat că a fost la Eton în anii \'60 ai secolului al XVIII-lea. Acum pare penibil, fiindcă, deşi nu se presupune că al nouălea conte ar fi la prima tinereţe, nici nu vreau să îl înfăţişez ca pe un centenar.

Oamenii mă întreabă tot timpul... ei bine, ieri m-a întrebat cineva... dacă îmi compun personajele după persoane reale. Nu. Niciodată nu am făcut asta, cu excepţia lui Psmith. Seamănă mai mult sau mai puţin cu Rupert D\'Oyly Carte, fiul fondatorului Teatrului Savoy. A fost coleg de şcoală cu un văr de-al meu care mi-a povestit întîmplător despre monoclul său, hainele lui imaculate şi obiceiul său de a răspunde pe un ton nazal de fiecare dată cînd un profesor îl întreba ce mai face: "Sîhnt dhin ce îhn ce mhai slab, domnule". Imediat mi-am dat seama că am dat peste o comoară şi l-am trîntit pe hîrtie (cam în 1908). Dar nici unul dintre personajele din Blandings nu-şi datorează existenţa altcuiva în afară de mine. I-am inventat pe toţi de unul singur.

Deseori am simţit că viaţa la Blandings este extrem de plăcută, dacă nu pentru lordul Emsworth şi porcul lui, atunci măcar pentru oaspeţii de la Castel. Cei mai sportivi pot să călărească, să vîneze sau să pescuiască şi, bineînţeles, să taie frunză la cîini sau să smulgă buruieni. Mereu m-am abţinut să descriu mîncarea de acolo, fiindcă n-am vrut să le plouă-n gură prea abundent cititorilor mei, dar acum pot mărturisi că este dintre cele mai gustoase şi că prezenţa majordomului Beach îi mai adaugă niscaiva savoare, mai ales că acesta nu uită niciodată să aducă tava cu băuturi în sufragerie la ora 9,30.

Se poate considera că singurul lucru care ameninţă liniştea traiului de la Blandings este apariţia constantă a impostorilor. La Blandings mişună impostorii la fel cum în alte case mişună şoarecii. Pînă acum am povestit peripeţiile a şase dintre ei şi n-am nici un dubiu că or să mai fie şi alţii în viitor.

Nu sînt sigur cine mai e porcarul Împărătesei, acum că La Simmons a plecat. Aş putea să greşesc, dar am senzaţia vagă că se va dovedi a fi ultimul din lungul şir de impostori. A venit vremea să mai apară unul. Fără cel puţin un impostor din capul locului, Castelul Blandings n-ar mai fi Castelul Blandings.



Într-o dimineaţă senină de primăvară, soarele îşi revărsa razele jucăuşe asupra Londrei. În Piccadilly, căldura sa părea să se topească în sufletele automobiliştilor şi pietonilor deopotrivă, molipsindu-i cu zburdălnicia sa, aşa încît conducătorii de autobuze glumeau cu călătorii; pînă şi buzele şoferilor se arcuiau în zîmbete binevoitoare. Poliţiştii fluierau în post şi funcţionarii în drum spre serviciu. Cerşetorii încercau să-i convingă pe necunoscuţi să poarte povara întreţinerii lor cu o vigoare plină de optimism. Era o dimineaţă fericită.

La ora nouă fix, poarta din strada Arundell de la numărul 7A din Leicester Square se deschise şi un tînăr păşi afară.

Dintre toate locurile din Londra care ar putea fi numite văgăuni nu există nici unul care să se potrivească mai bine descrierii decît strada Arundell din Leicester Square. Dacă te plimbi în partea de nord a pieţei, chiar pe lîngă intersecţia cu Piccadilly, nici măcar nu observi gangul care dă în micuţa fundătură.

Zi şi noapte şuvoiul uman se scurge pe lîngă el ignorîndu-l. Strada Arundell are mai puţin de patruzeci de metri lungime. Şi, deşi aici există două hoteluri, ele nu sînt de prima mînă. Locul nu e altceva decît o văgăună.

Strada Arundell are forma unui clondir din piatră în care se ţine vinul italienesc cel mai ieftin. Gîtul îngust, care dă în Leicester Square, se deschide brusc într-o curte mică. Hotelurile ocupă două laturi ale curţii. Pe a treia se află o clădire cu camere de închiriat pentru nevoiaşi. Această clădire este mereu ameninţată cu demolarea în numele progresului, pentru a face loc altui hotel, însă destinul o ocoleşte de fiecare dată şi, după toate probabilităţile, va continua să se înalţe în acelaşi loc multe generaţii de acum încolo.

Camerele de închiriat sînt de mărime medie, cu patul pitit în timpul zilei în spatele unui paravan uzat. Mai conţin o masă, un fotoliu, un scaun, un birou şi o cadă rotundă din tablă care, ca şi patul, se ascunde privirii după ce îşi îndeplineşte rolul. Şi poţi să închiriezi o astfel de cameră, cu micul dejun inclus, pentru cinci dolari pe săptămînă.

Ashe Marson procedase întocmai. Închiriase o cameră de la etajul al doilea.

Cu douăzeci şi şase de ani înainte ca această povestire să înceapă, se născuse fiul reverendului Joseph Marson şi al soţiei sale Sarah, în Much Middlefold, Salop. Acest fiu, botezat Ashe, după numele unui unchi bogat, care mai tîrziu îi trăsese pe sfoară lăsîndu-şi banii unor societăţi filantropice, a pornit la timpul potrivit spre Harvard pentru a studia teologia. Din consemnările analelor colegiului, reiese că el nu a prea studiat cine ştie ce teologie, în schimb a reuşit să alerge o milă în patru minute şi jumătate şi o jumătate de milă la o viteză corespunzătoare, iar cercetările lui în domeniul artei săriturii în lungime s-au bucurat de aprecierea tuturor.

A obţinut multe onoruri pentru Oxford la atletism şi a încîntat mii de oameni cîştigînd alergările de o milă şi pe cele de o jumătate de milă doi ani la rînd în faţa universităţii Cambridge la Queen\'s Club. Din nefericire, fiind prea ocupat cu altele, a omis să mai şi înveţe cîte ceva şi clipa despărţirii de Harvard l-a surprins pe Ashe fără nici o calificare. Însă, fiindcă izbutise totuşi să capete un soi de diplomă, suficientă pentru a-i conferi titlul de "Licenţiat în Litere" şi, dîndu-şi seama că-i poţi păcăli pe unii din cînd în cînd, a participat la concursuri şi a dobîndit mai multe posturi de profesor particular. Economisind cîţiva bănuţi cu ajutorul acestei îndeletniciri îngrozitoare, Ashe s-a dus la Londra şi s-a apucat de jurnalism. După doi ani de succes moderat, el a luat legătura cu editura Mammoth.

Editura Mammoth, care deţine controlul mai multor ziare importante, a cîtorva săptămînale şi a altor publicaţii, nu dispreţuieşte banii funcţionarului de rînd sau ai băiatului de serviciu. Una dintre multele ei afaceri profitabile este tipărirea unei serii ieftine de povestiri poliţiste şi de aventuri. Aici îşi găsi şi Ashe locul potrivit. Peripeţiile detectivului Gridley Quayle, atît de populare pentru o anumită categorie a publicului cititor, a fost opera lui. Pînă la venirea lui Ashe şi a domnului Quayle, seria Cutezanţa britanică fusese scrisă de multe mîini şi prezentase aventurile multor eroi, dar patronii văzuseră în Gridley Quayle întruchiparea perfecţiunii, aşa că Ashe primise misiunea să conducă singur întreaga ediţie lunară. De atunci el se întreţinea din salariul prăpădit pe care îl primea în schimbul eforturilor sale.

Aşa se face că, în această dimineaţă de mai, Ashe se găsea în strada Arundell din Leicester Square.

Era un tînăr înalt, bine făcut şi într-o bună formă fizică, cu ochii limpezi şi bărbia voluntară. Se îmbrăcase cu pantaloni de flanel, tricou şi pantofi sport cu talpa de cauciuc. Închise uşa de la intrare după el, ţinînd într-o mînă o pereche de măciuci, iar în cealaltă o coardă pentru sărituri.

După ce inspiră şi expiră aerul dimineţii într-un mod solemn şi calculat pe care un observator iniţiat l-ar fi recunoscut ca fiind acea respiraţie adîncă, ştiinţifică, atît de populară în ziua de azi, lăsă jos măciucile, îşi potrivi coarda şi începu să ţopăie.

Dacă te gîndeşti cu cît de multă îndîrjire respinge Londra, asemenea celorlalte metropole, exerciţiile fizice lipsite de motivaţie practică sau scop imediat, atunci nu poţi decît să te minunezi de dezinvoltura cu care tînărul se încumeta să le practice. Legile care guvernează sportul în Londra sînt foarte bine definite. Poţi să alergi, dacă alergi după o pălărie sau după un autobuz. Poţi să sari, dar numai dacă te fereşti din calea unui taxi sau dacă nu vrei să calci pe o coajă de banană. Însă dacă alergi pentru că vrei să-ţi dezvolţi plămînii sau dacă sari fiindcă îţi face bine la ficat, atunci Londra te pedepseşte zeflemitoare. Te împresoară şi te arată cu un deget dispreţuitor.

Cu toate acestea, strada Arundell suporta acum spectacolul fără să crîcnească. La vest, proprietarul hotelului Previtali stătea sprijinit de perete cu mintea goală; la nord, proprietarul hotelului Mathis se rezema de clădire evident negîndindu-se la nimic. Chiar dacă la ferestrele hotelurilor mai apăreau din cînd în cînd chipurile angajaţilor, nici măcar unul dintre ei nu-şi lăsă treaba ca să-l ia peste picior pe Ashe. Pînă şi copilaşii care se zbenguiau prin curte uitară să-l batjocorească, iar o pisică de prin partea locului se freca în continuare de balustradă fără a catadicsi să-i arunce vreo privire.

Ashe oferea o adevărată lecţie de răbdare şi perseverenţă.

Cu trei luni în urmă, cînd închiriase camera din faţă de la etajul al doilea, la numărul 7A, Ashe Marson îşi dăduse seama că, dacă nu renunţă la exerciţiile de dimineaţă, care deveniseră o a doua natură a sa, sfidează legile nescrise ale Londrei şi devine ţinta batjocurii tuturor londonezilor. Nu şovăi prea mult. Sportul era catehismul lui. În materie de exerciţii fizice se considera habotnic. Se decise să înfrunte Londra.

Prima dată cînd a apărut în strada Arundell îmbrăcat în tricou şi pantaloni de flanel, abia îşi învîrti măciucile o dată în jurul capului, că şi atrase atenţia următorului public:
a) doi taximetrişti (dintre care unul beat);
b) patru chelneri din hotelul Mathis;
c) şase chelneri din hotelul Previtali;
d) şase cameriste din hotelul Mathis;
e) cinci cameriste din hotelul Previtali;
f) proprietarul hotelului Mathis;
g) proprietarul hotelului Previtali;
h) un măturător;
i) unsprezece haimanale fără ocupaţie;
j) douăzeci şi şapte de copii;
k) o pisică.

Toţi au rîs - chiar şi pisica - fără să se poată opri. Taximetristul beat îl porecli pe Ashe "jocheul săltăreţ". Dar Ashe a continuat să-şi învîrtă măciucile.

O lună mai tîrziu - ca să vezi ce înseamnă perseverenţa - publicul se redusese la douăzeci şi şapte de copii. Mai rîdeau, dar fără convingerea răsunătoare pe care le-o inspiraseră adulţii.

Iar acum, după trei luni, vecinii, acceptîndu-l cu tot cu exerciţii fizice ca pe un fenomen natural, nu-i mai acordau nici o atenţie.

În această dimineaţă aparte, Ashe Marson parcă ţopăia cu şi mai multă vigoare ca de obicei. Şi asta fiindcă îşi dorea să alunge prin extenuare fizică micul drăcuşor al nemulţumirii care îşi mijise colţii încă de cînd se dăduse jos din pat. Mai ales primăvara se pogoară asupra noastră dorinţa de a ne schimba viaţa, iar acum era o dimineaţă de primăvară foarte plăcută, una dintre acele dimineţi cînd în aer pluteşte un sentiment de anticipare - o senzaţie că lucrurile sigur nu vor continua să se deruleze cu aceeaşi veche monotonie cotidiană, o presimţire că are să ni se întîmple ceva romantic şi emoţionant. Într-o asemenea dimineaţă ai să vezi bătrînei dolofani care zburdă învîrtindu-şi energic umbrelele în aer şi o notă ascuţită de optimism se insinuează în fluierăturile comisionarilor cînd viaţa le apare înaintea ochilor în toată splendoarea şi bogăţia ei.

Dar vîntul de primăvară din sud-est mai aduce şi remuşcări. Spiritul de aventură care pluteşte în aer ne învăluie sufletul şi atunci ne regretăm tinereţea irosită.

Ashe păţise exact aşa. În vreme ce sărea coarda deveni conştient de dorinţa de a fi studiat mai mult în facultate pentru a se putea ocupa cu ceva mai bun decît să scornească povestiri pe bandă rulantă pentru o editură haină. Niciodată pînă acum nu mai fusese atît de sigur că se săturase pînă în gît de rutina în care căzuse. Gîndul că, după micul dejun, trebuie să se aşeze la birou şi să născocească o nouă aventură a lui Gridley Quayle îl pălea în moalele capului aidoma unei lovituri cu ceea ce ziarele numesc mereu "un obiect contondent".

Ţopăitul nu-i aducea nici o alinare. Aruncă coarda şi înşfăcă măciucile.

Nici ele nu-l mulţumiră. Se gîndi că trecuse multă vreme de cînd nu-şi mai făcuse exerciţiile Larsen. Poate ele vor izbuti să-l vindece.

Mai demult, un gentleman pe nume Larsen, locotenent în armata daneză, în urma studiului aprofundat al anatomiei umane, a elaborat o serie de exerciţii. La ora actuală, peste tot în lume, discipolii lui îşi împletesc trupurile formînd bucle şi noduri în conformitate cu liniile punctate din planşele admirabilei sale cărţi. De-a lungul şi de-a latul continentului, în fiecare zi, mîini şi picioare se contorsionează cu miile din punctul A spre punctul B, iar muşchii fleşcăiţi capătă consistenţa cauciucului din colonii. Exerciţiile Larsen sînt ultimul răcnet în sport. Pun în mişcare fiecare tendon din corp. Asigură o circulaţie vioaie a sîngelui. Te fac capabil, dacă perseverezi, să dobori un bou dintr-o singură lovitură.

Dar sînt lipsite de demnitate. Într-adevăr, cînd le vezi pentru prima oară şi fără vreun avertisment prealabil, ţi se par deosebit de comice. Singurul motiv pentru care regele Henric al Angliei, al cărui fiu s-a înecat împreună cu Corabia Albă, n-a mai zîmbit niciodată, a fost pentru că locotenentul Larsen nu-şi inventase încă admirabilele exerciţii.

Atît de natural, atît de indiferent în neobrăzarea sa devenise Ashe în răstimpul celor trei luni, datorită succesului său în a face populaţia din vecini să îl privească cu îngăduinţă, încît nu-i trecu deloc prin cap, în vreme ce îşi contorsiona subit trupul sub forma unui tirbuşon, conform îndrumărilor de la exerciţiul întîi din cartea locotenentului, că făcea ceva hazliu. Şi purtarea celor din jur părea să-i justifice încrederea. Proprietarul hotelului Mathis îl privea fără nici un zîmbet. Proprietarul hotelului Previtali părea chiar în transă dacă te luai după interesul pe care îl manifesta. Angajaţii hotelului îşi continuau imperturbabili treburile. Copiii păreau orbi şi surzi. Pisica de vizavi îşi arcuia spatele pe lîngă balustradă, ignorîndu-l.

Dar, chiar în vreme ce se deşuruba, reluîndu-şi poziţia firească, un rîset limpede şi muzical despică liniştea dimineţii chiar în spatele lui. Pluti o dată cu briza şi îl plesni ca un glonte.

Cu trei luni în urmă Ashe ar fi socotit firesc acest rîset şi nu s-ar fi simţit stînjenit, dar lunga lui insensibilitate la ridicol îi zdruncinase convingerile. Se răsuci dintr-o săritură, roşu la faţă de ruşine.

Peste pervazul ferestrei de la camera din faţă, la etajul întîi al imobilului de la numărul 7A, stătea aplecată o fată. Razele soarelui de primăvară se hîrjoneau în părul ei auriu şi îi luminau ochii de un albastru strălucitor fixaţi asupra persoanei în tricou şi pantaloni de flanel cu o fascinaţie amuzată. În timp ce se răsucea, rîsul ei îl fulgeră încă o dată.

Timp de aproape două secunde, cei doi se priviră ochi în ochi. Apoi ea dispăru în cameră.

Ashe se simţi înfrînt. Cu trei luni în urmă ar fi putut să rîdă de el şi un milion de fete în timpul exerciţiilor de dimineaţă fără a-l determina să renunţe. Astăzi un stingher şi neajutorat rîset ironic fusese de ajuns să-l demoralizeze. Mîhnirea pe care exerciţiile începuseră să o izgonească îl copleşi din nou. Nu mai avea chef să continue. Adunîndu-şi posomorît ustensilele, se întoarse în cameră unde o baie rece nu reuşi să-i trezească entuziasmul.

Micul dejun, inclus în chirie şi servit de doamna Bell, proprietara imobilului de la numărul 7A, nu era un ospăţ desfătător. Cînd Ashe isprăvi de înghiţit cît putu din oul prăjit împrăştiat în farfurie, cicoarea numită blasfemiator cafea şi slănina carbonizată, disperarea îl prinse zdravăn în ghearele ei. Iar cînd se sili să se aşeze la masă şi să încerce să plăsmuiască noile peripeţii ale detectivului Gridley Quayle, sufletul îi gemea de durere.

Cu rîsetul melodios răsunîndu-i în urechi, se simţi cuprins de dorinţa de a nu se fi gîndit niciodată la Gridley Quayle, care să nu fi devenit niciodată un erou pentru pătura de jos a publicului cititor britanic, iar ca el personal să fi fost mai bine mort.

Alianţa spurcată dura de peste doi ani şi lui Ashe i se părea că Gridley îşi pierdea umanitatea cu fiecare lună. Detectivul era încrezut şi pe deplin inconştient de faptul că numai un noroc chior îl făcea să descopere cîte ceva. Să depinzi de cineva ca Gridley Quayle pentru a-ţi cîştiga traiul era ca şi cum ai fi fost legat cu cătuşe de un monstru hidos.

În această dimineaţă, pe cînd stătea şi îşi mesteca creionul, Ashe simţea cum ura lui faţă de Gridley Quayle atinge culmi nebănuite. Se deprinsese ca mai întîi să se gîndească la un titlu bun şi apoi să scrie povestirea care să i se potrivească.

Şi peste noapte, într-un moment de inspiraţie, scrijelise pe un plic cuvintele:
AVENTURILE BAGHETEI MORŢII.

Şi, cu dezgustul mofluz al unui vegetarian care descoperă o coropişniţă în salată, se uita acum la el.

Titlul i se păruse promiţător noaptea trecută, plin de nenumărate posibilităţi. Încă îl mai atrăgea într-un mod aparte, dar acum, că venise momentul să scrie povestirea, defectele titlului începeau să iasă la iveală.

Ce era o baghetă a morţii? Suna bine, dar ce era de fapt? Nu poţi scrie o povestire despre o baghetă a morţii fără să ştii ce reprezintă o baghetă a morţii şi, invers, dacă te-ai gîndit la un titlu atît de fermecător, nici nu poţi să-l azvîrli la gunoi.

Ashe îşi răvăşi părul şi muşcă furios din creion.

Apoi se auzi o bătaie în uşă.

Ashe se răsuci în scaun. Asta era ultima picătură. Îi spusese de douăzeci de ori doamnei Bell că nu trebuie să fie deranjat dimineaţa sub nici un motiv. I se părea cumplit să îndure ca munca să-i fie întreruptă într-un asemenea mod. Ashe îşi recapitulă în minte cîteva urări de bun venit.

- Intră! behăi el şi se pregăti de luptă.

Pe uşă intră o fată, fata de la etajul întîi, fata cu ochi albaştri, care rîsese de el cînd îşi făcea exerciţiile Larsen.