Bucureştii mahalalelor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.







Numeroşilor amatori de poveşti ale Capitalei sper să le fi oferit în aceste zile un volum surprinzător graţie combinaţiei de atitudini, informaţii şi ilustraţii inedite. Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă este rodul cercetărilor nonconformiste ale unui tânăr istoric sătul de osanale elegiace şi icoane în sepia, cum am tot văzut, dintr-un trecut idealizat. Evoluţia cartierelor (mahalalelor) Bucureştiului e scoasă de sub dominaţia urbanismului şi împletită strîns aici cu cea a mentalităţilor, iar datele trecutului orăşenesc sînt aprofundate adesea pînă la nivelul studiului de caz - ni se permite să pipăim stratul concret al surselor mergînd pînă la arhive parohiale, abunda citatele, inclusiv cele din presa ultimilor ani, ca şi faptele relatate de români şi de călători de aiurea.

Imaginilor clasice dar arareori reproduse în ultimele decenii li s-au adăugat multe fotografii, necunoscute publicului, de la începutul secolului XX şi din perioada interbelică (există şi două "caiete" interne a cîte 16 pagini cu fotografii mari, pe hîrtie specială), gravuri şi schiţe prea puţin frecventate de editori pentru că surprind practici şi moravuri considerate subiecte tabu de generaţii. Se reconstituie astfel un Bucureşti documentat al contrastelor, catastrofelor, prostituţiei şi nebuniei circulînd liber, dar şi al străinilor, cărora le datorăm elemente fundamentale de civilizaţie. Patina orientală a locului şi lenta implantare a valorilor occidentale, perpetua tranziţie neclară spre "altceva" se explică aici cu naturaleţe.

Un volum viu, dezinhibat, scris cu o pana alertă şi inspirată, pe teme absolut autentice.

(Adina Kenereş)

*****




Numele de "Hilariopolis" pentru Bucureşti apare în veacul al XVIII-lea, însemnînd "oraşul bucuriilor", al veseliei (Nota 1). Dar ilarul, spun dicţionarele, este ceva "care stîrneşte rîsul hazliu, caraghios", o "explozie de rîs colectivă la auzul sau la vederea unui lucru amuzant, caraghios" (Nota 2). Aşadar, Bucureştii devin Hilariopolis nu pentru că lumea de aici s-ar fi distrat în neştire, ci pentru că întreg peisajul era suficient de hazliu, caraghios, grotesc pentru a isca rîsul. (Amintirea lui Hilariopolis l-a determinat pe Octavian Paler să scrie în 1998 cîteva rînduri despre oraşul ilar, neserios, adesea periculos la periferiile sale în mijlocul secolului XX. (Nota 3))

Să recapitulăm la iuţeală istoria vechilor şi noilor periferii bucureştene, care au cunoscut, de altfel, evoluţii similare. Bucureştiul s-a format prin coagularea cîtorva aşezări aflate în preajma Curţii Domneşti, al cărei perimetru se extinde de-a lungul secolelor XV-XVIII. Oraşul nu a reuşit însă să se descotorosească de amprenta unei adunături de sate transformate în aparente periferii ale unui tîrg negustoresc. Dintre aceste aşezări, spaţii moderne au devenit doar mahalalele din centrul Tîrgului, ce s-au aflat în perimetrul oraşului interbelic. Excluse de la această realitate citadină au fost periferiile, transformate în cartiere-dormitor, de fapt, uriaşe sate pe verticală, care au nutrit o psihologie colectivă pe măsură.

În mijlocul satelor de pe culoarul Dîmboviţei, unde apăruse în veacul al XV-lea o reşedinţă domnească de mici dimensiuni, la mai bine de o sută de ani, în 1574, palatul domnesc "era din pereţi de scînduri, umpluţi cu gomoloaţe de noroi, avînd în ele şi paie tăiate". (Nota 4) După încă zece, în 1585, Bucureştiului "nu i se poate da numele de oraş" (Nota 5). De altfel, era "foarte întins, bine populat, dar murdar şi neregulat clădit" şi la 1714 (Nota 6). Periferiile Bucureştilor, pe vremea Brâncoveanului, aveau "un aspect foarte sărăcăcios, cu casele săpate în pămînt, ca pivniţele noastre, şi acoperite cu paie sau cu coji de copaci" (Nota 7).

Bucureştiul era o iluzie de oraş. De la distanţă, de pe Dealul Filaret sau de pe cel al Mitropoliei, se arăta într-o splendoare rară, cu case pitulate printre vaste grădini şi sute de biserici, ale căror acoperimi străluceau în lumina soarelui. "Însă iluzia dispare cu totul cînd intri în oraş. Deodată te găseşti într-un oraş rău clădit. Grămezi de colibe de lemn înconjoară case frumuşele, chiar frumoase [...], iar străzile strîmte, murdare şi rău mirositoare ascund aceste case prea mult timp vederii". Pe străzi, gunoiul este "îngrămădit după obiceiul turcesc" [obicei păstrat pînă astăzi - n.a.], în timp ce "multe puţuri sînt stricate şi nimeni nu se îngrijeşte să le repare" (Nota 8).

De-a lungul a peste patru sute de ani, principalele artere bucureştene au fost podite cu lemn. Sub uriaşele scînduri "se găsesc şuvoaie largi de apă stătătoare murdară, care, deşi se plănuise a fi scursă în rîu, lucrul nu a putut fi realizat atît din cauza solului prea puţin înclinat, cît şi din nepăsarea locuitorilor. Iarna noroiul ţîşneşte prin încheieturile scîndurilor, iar vara răsar nori de praf negru. În toate anotimpurile se ridică de acolo un miros greu şi miasme dătătoare de friguri şi ciumă". Se punea pe bună dreptate întrebarea de ce "locuitorii Bucureştilor au preferat lemnul în locul pietrei pentru pavarea străzilor, cînd piatra era tot atît de uşor de procurat ca şi lemnul" (Nota 9).

Nici la 1830 Bucureştiul nu era încă "un oraş european". Plimbîndu-te pe "străzile lui înguste şi rău mirositoare", întîlneai "oameni care au figură de asiatici şi vorbesc o limbă pe care nu o pricepi" (Nota 10). Capitala continua să fie "un amestec extraordinar de Europă şi Asie" (Nota 11), un tîrg adesea "puţin frumos, murdar, cu străzi pline de gunoaie, care vara răspîndesc un miros foarte urît" (Nota 12). Străzile Bucureştilor, în comparaţie "cu cele mai neînsemnate uliţe ale Vienei, sînt rău pavate şi pline cu noroi şi băltoace; casele sînt mici şi acoperite cu şindrilă; foarte rar găsim ici-colo cîte un palat" (Nota 13). Dar cum arătau aceste palate? Privindu-le de la o oarecare distanţă, "coloanele care le însoţesc, susţinînd elegante frontoane acoperite cu basoreliefuri, justifică întotdeauna această apreciere. Dar cînd te apropii, trebuie să recunoşti că te-ai înşelat; aceste coloane, de departe atît de drepte şi frumoase, nu sînt de fapt decît nişte trunchiuri de arbori acoperite cu argilă văruită, iar sculpturile, basoreliefurile, nişte sărăcăcioase figuri de gips".

Înfăţişarea Bucureştiului către 1836 continua să fie "stranie, ca să nu spun sălbatică, într-atîta se deosebeşte de oraşele Europei şi seamănă cu marile sate din Mauritania" (Nota 14). Faptul că Bucureştiul părea un "mare sat" nord-african nu trebuie să ne mire, din moment ce, pe la 1870-1878, Europa nu ştia "ce este în realitate România". Nu era de aflat vreun răspuns nici "în vreun dicţionar, pe nici o hartă geografică", iar dacă acest loc exista cu adevărat, "limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă" (Nota 15).

Bucureştii surprind călătorii străini nu numai cu evidente contraste, ci şi cu aptitudinea acestora de a trăi bine laolaltă. Oraşul excela prin "învecinarea colibei cu palatul, a căruţei cu caleaşca [...], acest corp care pare a nu avea decît cap şi coadă este pentru noi un veşnic lucru de mirare. [...] O societate care se zbate între vechile ei obiceiuri orientale şi noile moravuri europene, care a luat din civilizaţia apuseană mai mult formele exterioare şi eleganţa decît spiritul şi caracterul ei, o tranziţie generală în toate direcţiile în case, în costume, în legi şi chiar în limbă; iată aspectul pe care-l înfăţişează Principatele în momentul de faţă" (Nota 16)

La mai mult de 150 de ani de la aceste descrieri, Bucureştii au rămas un loc al coabitărilor neaşteptate. Ochiul ezită între lux şi mizerie, între ruine şi palate kitsch, între costumul europenesc şi şlapul turcesc. Extraordinara coabitare a oamenilor cu cîinii nu scapă nimănui. Tabloul pare să fie neschimbat de secole: "cîinii dorm la amiază în ţărîna gropilor aflate la umbră şi abia spre seară se culcă pe trotuare de-a latul. Dorm cu limba scoasă şi, dacă-i deranjează vreun pieton, mîrîie prin somn. [...] Gunoaiele putrezesc, nestingherite, într-o lumină dură, care întunecă pietrele, sub obişnuitul nostru cer decolorat, lipsit de mistere metafizice, dar avînd, ca şi praful, ceva de fatalitate orientală ce face mai de înţeles murdăria. Omniprezent, praful îmbătrîneşte zidurile, multe dintre ele jupuite şi acoperite de înscrisuri caligrafiate aproximativ. Cîteva baruri turceşti, unde clienţii picotesc sau discută răstit, tramvaie care se duc, bălăbănindu-se pe şine, spre Europa sau spre Orient, printre mirosuri tari şi prăvălii de tranziţie, sporesc pitorescul. Rafale scurte de vînt rostogolesc scaieţii uscaţi în Bărăgan, iar dacă plouă, o baltă enormă îmi dă posibilitatea să contemplu, chiar în faţa porţii, cum plutesc gunoaiele pe apa tulbure, imagine cu inevitabile sugestii politice". Astfel că, "numai noaptea ieşi din istorie", bezna estompînd crunta realitate (Nota 17).

Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, Bucureştiul nu impresiona decît prin "aspectul lui în general ciudat", acel "straniu amestec de colibe, de magherniţe de bîlci, de case"(Nota 18) care, la rîndul lor, erau ridicate "fără rînduială, fără gust, fără curăţenie". Aceste construcţii te întîmpinau pe "străzi întortocheate, triste, singuratice, în mijlocul cărora nu găseşti iarna decît noroi negru, iar vara, un colb albicios şi fierbinte" (Nota 19).

La 1844, oraşul se prezenta asemenea unui "mare sat fără limite determinate, cu străzi fără nume, cu mahalale tainice. Se văd mlaştini unde orăcăie broaştele, maidane unde ţiganii îşi întind corturile, cartiere joase, inundate în fiecare primăvară, un pavaj desfundat în care te acoperi de noroi pînă la gleznă [...]. Peste tot căruţe cu lemne şi fîn, boi slăbiţi de muncă, ţărani îmbrăcaţi cu cojoace, ţigani pe jumătate goi sau în zdrenţe, peste tot contrastul neîncetat al mizeriei şi luxului; cocioabe alături de palate, bogaţii în trăsuri şi săracii în noroi, iar în schimb, vara cu toţii cufundaţi în praful ce acoperă oraşul" (Nota 20).

Se poate vorbi de o "tenacitate a noroiului", transformat vara în invariabilul praf înecăcios, ca de o trăsătură persistentă, un blestem plutind peste oraş şi peste oameni. Astăzi "simţim acest noroi după 50 de ani" - dar e acelaşi de secole! Oraşul resimte apăsata remanenţă a noroiului: "aici ţi se dă în cap ziua-n amiaza mare, aici sînt cele mai aprige lupte pentru ciolane care satură pînă la a şaptea spiţă, aici eşti înşelat şi prostit în faţă la tîrguieli, aici profesorii sînt ameninţaţi [şi bătuţi - n.a.] de elevii corigenţi, aici artiştii venerabili aleargă pe la trei-patru teatre ca să mai adauge ceva la o pensie de ruşine, aici se fac clasamente cu cei mai săraci scriitori. Tenacitatea noroiului se resimte mult mai grav acum decît în anii comunismului; atunci, frica îl ţinea în frîu; acum se revarsă non-stop. Cînd se va opri? Atunci cînd se va întîlni cu noroiul celălalt, care zace pe fiecare stradă, care creşte de parcă ar avea drojdie, care ne face livizi cînd trecem pe lîngă maidane sau pe lîngă colţuri dosnice" (Nota 21).

La mijlocul secolului al XIX-lea, străzile Bucureştilor erau nesigure şi "aproape fără poliţie". Apoi găseşti "o necurăţenie de nedescris. Pe locul caselor arse la 1847 şi pe maidane se îngrămădesc gunoaiele, răscolite de cîini" (Nota 22). Te uiţi în jur şi te întrebi "dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală informă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace" (Nota 23). La drept vorbind, îţi spui, "Bucureştii au mai degrabă înfăţişarea unui sat decît a unui oraş, sau a mai multor sate la un loc" (Nota 24), unul dintre motive fiind acela că "ceea ce se numeşte aici stradă este foarte greu de descris" (Nota 25).

Bucureştii dădeau mereu impresia unui oraş "care nu ştie ce vrea; ar dori ca totul să fie dintr-o dată nou, dar nu se poate dezbăra de obiceiurile vechi" (Nota 26). În Capitala anului 1860, grăbită să recupereze decalajele, "palate frumoase stau alături cu biete cocioabe, cu măcelării murdare, echipaje luxoase se întîlnesc cu căruţe primitive, lume bine îmbrăcată se împiedică de ţigani pe jumătate goi". (După aproape 150 de ani, aceleaşi căruţe încurcă pe şosele bolizii moderni, iar prestanţa igienizată şi parfumată a oricui păleşte în tramvaiele ticsite de oameni transpiraţi şi nespălaţi. Şi nici metamorfoza noroi-praf nu şi-a modificat cadenţa.)

În ciuda poftei de viaţă modernă a unora, Bucureştii rămîn un "oraş oriental", un spaţiu al extremelor, "unde bogăţia se învecineşte cu mizeria şi luxul cu necurăţenia, cocioabele lîngă casele boiereşti şi ţiganii goi alături de boierii înzorzonaţi, căruţa trasă de boi ciocnindu-se cu luxoasele trăsuri boiereşti, cîrduri de porci tăvălindu-se în noroiul străzilor [...], strigătele arnăuţilor însoţind pe vreun demnitar de vază amestecîndu-se cu plînsetul cerşetorilor sau cîntecele ţiganilor, toate treptele durerii şi ale bucuriei, ale înjosirii şi ale trufiei, ale murdăriei şi ale splendorii, imaginea foamei opusă celei mai monstruoase risipe, iată dar adevărata înfăţişare a Bucureştilor" (Nota 27).


Note

1 C. Dobrescu, Hilariopolis. Oraşul bucuriilor, f. ed., Bucureşti, 1935. Johann Ferdinand Neigebauer, care vizita Bucureştii în 1843-1844, a afirmat chiar că oraşul fusese înfiinţat de " un popor pe nume Hilarii ", şi de aici Hilariopolis.

2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, pp. 414-415. Explicaţii similare oferă Lazăr Şăineanu în Dicţionarul universal al limbii române, Editura Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1929, p. 346.

3 Octavian Paler, "Amintiri din Ilariopolis", Curentul, an II, nr. 253, 29 octombrie 1998, p. 18.

4 Pierre Lescalopier, 1574, în Paul I. Cernovodeanu, Ştiri privitoare la Bucureşti din izvoarele şi călătorii străini în secolele XVIII şi XIX, Bucureşti, 1955, manuscris, Arhiva M.M.B., fila 48.

5 Franco Sivori, 1585, ibidem, fila 55.

6 Aubry de La Mottraye, 1714, ibidem, fila 188.
Impresia de neasamblare persistă, înmuiată de atmosfera din Orient: "[...] Dughenele înghesuite într-o aglomerare haotică, cu samarele ce întunecau caldarîmul şi încurcau circulaţia, întregeau atmosfera orientală a Bucureştilor. [...] Printre dughene se aflau numeroase cafenele cu interior turcesc, cu narghilele, filigene şi cafegii în şalvari şi cu fes, care serveau clienţii aşezaţi turceşte pe divane îmbrăcate cu pluşuri roşii, roase de vreme" (Ştefan Ionescu, Bucureştii în vremea fanarioţilor, Editura Dacia, 1974, Cluj, p. 25).

7 William Paget, 1702, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 179.

8 Căpitanul Radivitz, 1789-1791, ibidem, fila 422.
Peste alţi 50 de ani, Auguste Lancelot scria despre "străzile strîmte şi murdare, mahalalele noroioase, casele umede de pe terenuri mlăştinoase unde se grămădeşte clasa nevoiaşă, îţi fac rău să le vezi alături de elegantele case şi plăcutele vile ale boierimii; dar palatele şi cocioabele te fac să simţi adevărata situaţie morală" (ibidem, fila 578).

9 Pastorul Walsh, 1827-1828, ibidem, fila 435.

10 Alexandr Mihailovski Danilevski, 1828, ibidem, fila 450.

11 Fredrik Nyberg, 1830, ibidem, fila 451.

12 P.D. Holthaus, 1830 toamna, ibidem, fila 452.

13 Ernst Christian Dobel, 1830, ibidem, fila 455.
Francezului Poujade, "Bucureştii îi apar ca un oraş de contraste: palate şi colibe, echipagii de la Binder şi Clochez, cu vizitii în livrea şi căruţe ardeleneşti cu opt pînă la 20 de cai şi mînzi, arce ale lui Noe; pe de o parte cai de rasă, pe de alta bivoli greoi; elegantul de modă apuseană stă lîngă asprul dac; călugări fumează la cîrciumă cu lăutarii la ureche" (Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Tipografia Cultura Neamului Românesc, Bucureşti, 1922, p. 71).

14 Stanislas Bellanger, 1836, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 474.

15 Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 27. Bucureştiul nu a încetat nici azi să fie confundat cu Budapesta.

16 Saint Marc Girardin, 1836, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 479.
O descriere a periferiei zilelor noastre întăreşte imaginea constantei istorice a coabitării: "[...] undeva prin apropiere, printre garduri şi bălţi, e strada Trompetului. Acolo s-a construit o vilă cu multe arcade între nişte case prăpădite. Săracii şi îmbogăţiţii convieţuiesc în Ferentari pe aceleaşi străzi. Pe Trompetului am prins o întreagă promenadă: femei vînzînd seminţe pe marginea trotuarului, bărbaţi burtoşi cu pălării mari, copii jucîndu-se în mijlocul străzii fără grija maşinilor, un bătrîn azvîrlindu-şi cîrja după un băietan de vreo 12 ani, automobile cu geamuri fumurii demarînd în trombă, pentru a frîna apoi în scrîşnet de cauciucuri" (Andrei Manolescu, "Mahalaua postcomunistă", Dilema, an VII, nr. 329, 3 iunie 1999, p. 14).

17 Octavian Paler, op. cit., p. 18. La 1839, Raoul Perrin scria că în Bucureşti "există un număr considerabil de cîini care se plimbă nestingheriţi pe străzi şi se reped cu violenţă la trecători". Şi îi povăţuieşte, de altfel, pe străini să se păzească de cîini cu o nuia lungă atunci cînd ies la plimbare pe străzile Bucureştiului (Raoul Perrin, Coup d\'śil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, 1839, pp. 45-46).

18 Edouard Thouvenel, 1839, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 496.

19 Ibidem, Raoul Perrin, 1839, fila 492.
Noroiul şi praful Capitalei i-au marcat pe unii călători: "O descriere a Bucureştilor n-ar fi completă dacă n-am strecura un alineat despre ororile îngheţului şi ale noroiului. [...] Şi totuşi, este imposibil să-l faci să creadă pe cel care nu a văzut oraşul în această perioadă a anului. Aţi văzut noroaiele din timpul primăverii înfundînd drumurile abandonate din vreun ţinut îndepărtat, aţi blestemat băltoacele infecte din satele pierdute la limita barbariei. Ei bine, asta nu-i nimic! Acolo mergeaţi pe parchet de mahon, pe o peluză englezească, pe nori capitonaţi. Nu aveaţi nici o pată, eraţi curaţi ca rochia fecioarelor din Salency, în comparaţie cu ce găsim aici. Limba franceză, atît de caldă totuşi, nu are cuvinte care să exprime sentimentul pe care îl încerci la vederea acestor băltoace mocirloase, "istmuri" cenuşii, a acestor cloace imunde, "alpi" murdari, adîncuri întunecate, a acestor maluri perfide şi a acestor viclene mormane de zăpadă. Ar trebui să inventezi cuvinte noi sau să încarci paleta de culori fără nume încă. Ascultaţi puţin, vă rog! O stradă îngustă şi întortocheată este ceva obişnuit în Bucureşti. În centru, drumul dispare sub noianele de zăpadă pe care localnicii le aruncă de pe trotuar sau chiar este înlocuit de un puhoi infect şi încremenit între două maluri de zăpadă cenuşie. Nu există scăpare din această situaţie. Dacă puhoiul se află în mijlocul străzii, pantele alunecoase se formează de-a lungul caselor şi trecătorul este constrîns să se strecoare pe sub streşinile care îi toarnă din plin pe spate apa îngheţată ce dă pe-afară. Dacă puhoiul este pe marginea străzilor, atunci drumul devine o pantă povîrnită, şi bietul trecător, care deja a făcut eforturi supraomeneşti să nu cadă, este obligat să se ferească din calea săniilor şi a vehiculelor care nu se sinchisesc de el; e adevărat că, prin compensaţie, uneori, se răstoarnă chiar ele: legea sfîntă a Talionului!" (Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 95).

20 Jean Vaillant, 1844, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 513. Pentru Bellanger, "străzile, în mare parte fără nume, sînt lungi, strîmte, sucite şi în orice anotimp murdare. [...] Bucureştii sînt înconjuraţi de mahalale ale căror străzi neregulate sînt mărginite, în loc de ziduri, cu garduri sau uluci" (ibidem, Stanislas Bellanger, 1836, fila 475).

21 Claudiu Iordache, Tenacitatea noroiului, Formula AS, an IX, nr. 379, septembrie 1999, p. 2. Mizeria şi sărăcia sînt alte două constante istorice bucureştene. Prezente pretutindeni, ele domină marginile oraşului. O astfel de margine este Calea Ferentari, ce "are şi o prelungire care se cheamă "Prelungirea Ferentari". Prelungirea prelungirii se cheamă "Zeţari". Unde întoarce tramvaiul. Mai bine zis, unde întorcea, fiindcă acum şinele sînt scoase. În locul lor e o groapă mare, plină de apă, în care se oglindesc stîlpii de beton şi cablurile de sîrmă rămase întregi. Şi am ajuns la periferia mahalalei. La marginea cîmpului, lîngă autobază. Mai sînt nişte străzi laterale, dar pe care nu se poate intra decît cu camionul sau cu cizme de cauciuc. Numele lor sînt deja zoologice: "Zebrei", "Rinocerului". Ca-n bestiarele medievale ale infernului. Noroc că marginea Bucureştiului e doar un purgatoriu. Un loc neterminat" (Andrei Manolescu, op. cit., p. 14).

22 Henocque Melleville, 1854, în Paul I. Cernovodeanu, op. cit., fila 552.

23 Ibidem, Eugene Jouve, 1854 august, fila 550.

24 Ibidem, Elias Regnault, 1855, fila 555.

25 Ibidem, Ferdinand Lasalle, 1857, fila 562. Călătorul face totuşi cîteva precizări: "[...] Nici o stradă cumsecade, nici o aliniere; în faţa Palatului consulului general austriac, chiar în mijlocul uliţei, este o băltoacă pe unde nu poţi trece fără să fii stropit de sus pînă jos cu noroi de birji sau căruţe".

26 Ibidem, Jan Neruda, 1870, fila 595.

27 Ibidem, Elias Regnault, 1855, fila 556.