Tânărul Ulise

Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache la această carte.






Ultimul turnir

la turnirul din urmă câteva tinere armuri
şi-au pierdut cunoştinţa şi armele
s-au înroşit când nobilii cavaleri au rămas
prea uşori în cămăşile tainice de borangic
lunecând peste caii de pâslă ochii doamnelor
porţelanuri albastre erau mai cu seamă de sevres
mai cu seamă de saxa mai cu seamă
nimeni nu murise aşa de frumos precum
cavalerul acela cu braţ răbojit şi năframă
destrămată pe frunte ca o moarte ţesută din alpaca


O mare

din vreme în vreme
o mare se ridică noaptea spre cer
pescarii dimprejur orbesc şi dorm stivuiţi
de nevestele bucuroase că-i au mai aproape
o tinereţe o duminică o zi întreagă
când se trezesc au obiceiuri străine
îşi bat copiii pentru topoarele
pierdute la vreo vânătoare
seara mulg caprele
încărunţiţi sub căciuli fierbinţi
din vreme în vreme
moare un câine lovit de o vâslă aprinsă
nevestele povestesc dimineaţa bărbaţilor
despre ciudate stele căzătoare şi plâng

(din vol. Mic tratat de glorie, 1973)


Tânărul Ulise

Când vei putea să ţii, fără durere,
cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-i subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai un semn - ca o speranţă,
celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare - tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe ţărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul
spălându-şi inima în mare.


Iluminare

Cu lucruri vii îmi bate ziua-n geam,
e-o dimineaţă strălucind de lacuri,
sub pleoape, calul nopţii îl desham
şi inima-mi-acopăr cu proaspete postavuri.
O, tulbure mi-e carnea şi ascultă
cum blândul os adoarme iluminând
trecuta noapte, viaţa mea ocultă,
din care ies acuma tremurând.


Ori numai vise

Dac-am vorbi acum despre noi
pielea ne-ar deveni atât de subţire,
încât s-ar vedea prin ea, limpede,
nemuritoarea noastră alcătuire.

Căci tu, iubito, eşti cu adevărat
plăsmuirea foarte ciudată,
pe care nimeni n-a putut s-o viseze
vreodată.

Ci numai cumpăna nopţii
poate cântări fără greşeală,
cât de uşor ţi-este sângele;
celelalte cântare înşeală.

Eu par doar un prinţ de fum
călătorind sub treimea nopţii,
dar calul meu cucereşte drumul
pe care nu-l aflară morţii.

Dar numai tu poţi să-mi spui
dacă toate acestea sunt adevărate,
ori numai vise care umblă
prin sufletele noastre destrămate.


Primejdia clipei

Prietenul meu
poetul
numai în aparenţă hirsut
a avut astă-noapte
un cumplit coşmar:
Se făcea
că se întâlnea cu el
şi acest el însuşi
era foarte bătrân
alb coliliu în cap
voce stinsă
privire mai mult decât
ezitantă
se opreau
unul în faţa celuilalt
se recunoşteau
se sărutau
se strângeau în braţe
("ca pe vremuri,
dragul meu;
ca pe vremuri")
şi-n acel moment
poetul
prietenul meu numai în aparenţă hirsut
a simţit o cumplită arsură
între omoplaţi
Trezindu-se
a râs cu poftă
a râs fericit
că nu fusese decât
un coşmar
a râs cu lacrimi
dar asta n-a ţinut decât
o clipă
fiindcă arsura cumplită
continua să existe
şi-atunci
prietenul meu
poetul
numai în aparenţă hirsut
a aprins degrabă lumina
s-a repezit la oglindă:
într-un târziu
a fost găsit chiar acolo
înlemnit de admiraţie
privindu-şi
cuţitul
vibrându-i între omoplaţi.


(din vol. Respiraţie artificială, 1978)