Vara vrajbei noastre

În vara aceea din Miami, când aerul condiționat funcționa ca o religie locală iar oceanul avea culoarea unei promisiuni făcute de un copil ștrengar setat să își atingă scopul, eu și Oana ne-am despărțit aproape în fiecare zi. Era un ritual elegant, executat cu precizia unor funcționari publici care știau că nimic nu depinde de ei și tocmai de aceea își făceau treaba impecabil. Ne certam dimineața la cafea, ne ignoram cu succes la prânz și ne împăcam cu pasiune seara, probabil din iubire, care oricum e un cuvânt prea mare și prea des folosit de oameni care confundă emoția cu publicitatea, dar și din lipsă de alternative suficient de interesante.

Stăteam într-un apartament cu vedere la ocean, deși expresia asta, de cele mai multe ori, induce în eroare, pentru că, să fim serioși, oceanul nu se uita niciodată înapoi la noi.

Oana spunea că Miami este un oraș construit de oameni care au confundat temperatura cu personalitatea. Eu ziceam că Miami este dovada că Dumnezeu are simțul umorului și, uneori, îl folosește împotriva arhitecților. Ea râdea. După care se supăra că râde.

Într-o după-amiază am mers pe Ocean Drive, printre turiști rumeniți până la culoarea homarilor care își trăiseră deja tragedia, iar Oana m-a întrebat de ce nu mă căsătoresc cu ea.
A pus întrebarea cu aceeași voce cu care ai întreba cât e ceasul sau dacă mai avem detergent.
I-am răspuns că instituția căsătoriei este o invenție excelentă pentru oamenii care nu se suportă suficient încât să locuiască separat.
A sugerat că sunt idiot.
I-am mulțumit.
Mi-a zis că nu era un compliment.
I-am spus că exact asta îl face valoros.

Mai târziu am stat pe plajă și am privit Atlanticul, care părea că ascunde ceva important, deși probabil ascundea doar Atlanticul sau cine știe ce povești inventate pentru căutătorii de comori.
Oana citea un roman enorm despre singurătate. Eu citeam eticheta unei sticle de apă minerală și aveam impresia că autorul sticlei înțelesese condiția umană mai bine decât majoritatea romancierilor contemporani.

Ne-am certat din nou la apus.
Motivul s-a pierdut imediat. Probabil era vorba despre viitor.
Oamenii se ceartă, aproape exclusiv, pe lucruri care nu există încă.

Când s-a întunecat, Oana mi-a spus ceva ciudat. Mi-a spus că uneori are senzația că cineva ne urmărește. Nu în sensul romantic sau paranoic. În sensul tehnic. Ca și cum fiecare conversație a noastră ar fi fost ascultată, notată și arhivată.
Am râs.
Ea nu.

Trei zile mai târziu, când aproape ne rătăcisem pe 2nd Ave, am găsit într-o librărie un volum nou apărut. Pe copertă scria "Vara vrajbei noastre". Autorul era un nume pe care nu-l mai văzusem până atunci.
Am deschis cartea la întâmplare.
Primul paragraf descria apartamentul nostru. Al doilea reproducea aproape cuvânt cu cuvânt o ceartă avută cu o săptămână înainte. Am simțit cum mi se usucă gura.

Oana a citit și ea câteva pagini și a devenit albă la față. Pentru că nu era vorba despre inspirația autorului, nici măcar coincidență, efectiv era stenogramă.
În carte apăreau toate conversațiile noastre, toate gesturile, toate tăcerile, inclusiv momentul în care citeam atunci cartea respectivă într-o librărie din Miami.

Am început să răsfoim frenetic.

Ultimele pagini descriau ziua următoare, apoi săptămâna următoare, apoi următorii ani.

Am aflat când urma să ne căsătorim, când urma să facem primul copil, cine avea să moară primul și chiar ce melodie avea să cânte la înmormântare o trupă de jazz plătită exagerat de scump.

Am ajuns la ultima frază. Stupefacție totală: "În vara vrajbei lor, Oana și bărbatul care încă nu știa că este personaj au înțeles în sfârșit adevărul. Chiar dacă părea că autorul îi urmărea pe ei, era chiar invers. Ei îl urmăreau pe autor, pentru că fiecare lucru pe care îl făceau fusese inventat de el cu câteva secunde înainte."

Am ridicat privirea.
Librăria dispăruse. Oceanul dispăruse. Miami dispăruse și el.
Rămăseseră doar o masă, un scaun și un bătrân care bătea la o mașină de scris.
A ridicat capul, ne-a privit obosit și a spus iritat:
- Vă rog să vă certați mai încet. Încerc să termin capitolul.

Din ziua aia, nu ne-am mai certat niciodată. Exagerez, ne mai certăm pe șosetele mele aruncate pe te miri unde și pe "cine iubește mai mult".