M-am întrebat după prima repetiție când am recitit Trei surori; da, trăim vremuri atât de aglomerate de mult, încât ne vine să-i adaptăm și readaptăm pe Cehov, Shakespereare, Caragiale; și de cele mai multe ori funcționează; căci imensitatea textelor lor stă și-n asta, în faptul că-ți dau o tonă de libertate să faci ce te taie capul. Dar...
Ce vină are Cehov că s-a născut rus?
Și de unde să știe că Moscova în secolul 21 avea să devină ce-i Moscova azi?
Și eu m-am născut într-un oraș de baștină al neîntâmplării. Și pentru mine Bucureștiul a fost, ani de zile, locul în care urma să-nceapă viața, un fel de moscovă la care nu mai ajungeam odată. Locul în care urma să pot să respir din nou. Locul în care urma să-mi încep viața, să-ntâlnesc iubirea. Unora le displace Cehov, unii consideră că nu mai e de actualitate; și totuși. Nu mă pot abține să nu fiu îndrăgostită de piesele lui; nu pot să mă plictisesc, nici să strâmb din nas. Din contră. Îi ascult pe colegi la repetiții și uneori mi se pare că de fiecare dată poți să găsești sensuri noi în fiecare cuvânt pe care l-a scris.
Poate vine din faptul c-am trăit mârlănia singurătății într-un oraș schimonosit de granițe scurte și mici în care nici soarele n-avea spațiu să-și leșine dogoreala. Poate pentru că atunci când zic Astrov, îl și văd pe doctorul căruia i-a murit în brațe un pacient și-i simt mirosul ascuțit de vodkă pe vârful unor buze care duhnesc a vorbe, vorbe, vorbe și iar vorbe. Poate pentru că un d-alde Verșinin, mai puțin militar, mai puțin poetic, locuia la colț la stradă și filosofa la o terasă cu umbrele Bucegi, vara, în fața unei beri; cu șosete lungi, negre și găurite, în papuci cu arici și pantaloni de pijama; la bustul gol. Avea bale de filosofie la gură și eu eram mică și nu puteam să-i sufăr limbarnița despre viață și sens și stele și univers. Nu mai ie, Nicule, nici stelele ce-a fost, zicea într-o seară și eu mă uitam la el și-mi venea să-i zic pune mâna și muncește, băi, astenicule, că d-aia te sufoci, că "nu știi ce-nseamnă munca". Aveam șaișpe ani și cai putere-n vene cât să mă fac ferrari, dar eu trăgeam la căruță printre praf și miros de balegă de vacă. Printre oameni mici și mari, printre șotroane stătute, printre depresii cu miros de țuică și furie. Printre ratare și anxietăți; și bucurii și suferințe; printre muncă și fire de sudoare; printre frici și imposibilitatea de-a putea să urli. Și totul, totul, totul, era o îmbăcseală în care n-aveam loc unii de alții și pentru că n-aveam loc, trebuia să ne inventăm o moscovă a noastră. Un loc dincolo de care ar fi început fericirea. Un viitor perpetuu care nu ne-ar fi înghițit ca o gaură neagră.
Mută-l pe Cehov din teatru pe ulița dinspre Hârșova spre Ciobanu, ia din sat trei oameni la-ntâmplare și pune-i pe-o terasă, vară; să fie umbrele scofâlcite pe care să scrie Bucegi, niște semințe și vodkă. Și lasă-i, așa, să-i bată soarele nefericirii-n cap, ș-atunci, într-o zi de vară ca asta, până și prostul satului e capabil de nițică filosofie.
Nu mai ie, Nicule, nici stelele ce-a fost.
De fapt, ia-l pe Cehov și mută-l oriunde-n lume. Și s-ar putea să funcționeze. Chiar așa cum e el. Cu Moscova lui, cu plictiseala lui, cu lamentarea personajelor lor. Cu frumusețea lor. Sau ia niște oameni și dă-le vorbele lui Cehov. S-ar putea să iasă. Și mâzga, și lenea, și rața, și vodka. Și fericirea. Și nesfârșita nefericire.
(Trei surori la Teatrul de Comedie, 2026, r. Dragos Huluba)