Nu mi-ai rupt-o. Din contră. Sau poate că da. Dar nu atunci, în seara aia. A doua zi mi-ai cumpărat o pungă uriașă cu cărți de poezii de la Cărturești și mi-ai zis că poți să respiri, că în sfârșit e ca și cum s-a spart un baraj uriaș înăuntrul tău și acum poa-să curgă Dunărea. Din momentul ăla și până azi, te-am iubit cu fiecare fir de păr negru devenit alb, cu toate kilogramele în plus, cu ridurile apărute; cu tristețea ta, cu dependența ta; te-am iubit în pandemie și deși nu de puține ori ne-a venit să ne strângem de gât, te-am iubit cu furie, cu neputință, cu ouă fierte și crenvuști mâncați în lipsă de altceva, te-am iubit la karaoke, în vamă, la-nmormântări, în fața eșecurilor și a succesului, pe pista de alergare, la mine acasă, la fermă, în Grecia sau la 2 mai, iarna, vara, toamna, primăvara.
Când eram mică, toată viața mi-am dorit să iubesc un mister Darcy. Iubirea trebuia să fie cu tunete și fulgere, nu voiam liniște pentru că nu știam ce-i aia liniște, așa că pentru mine tăcerea tot timpul a fost un tinitus îngrozitor. Oh, ș-am avut parte de tunete și fulgere, și-ncă cum. Și acum când mă uit în urmă și văd începuturile, dependența de jocuri de noroc, sărăcia, tristețea, neputința, furia - mă-ntreb cine sau ce m-a-ntărit la 22 de ani cu atâta răbdare și iubire, cât să nu plec? Așa că n-a fost tot timpul ușor. Mai degrabă a fost cu teribil de multă muncă. A meritat?, oh, futu-i mă-sa. Da.
Iubirea noastră merge la școală. Face șapte ani și-și ia zborul. În liniște și pace și bonsai atârnați pe pervazul de la bucătărie. Încă mi-e dor de tine când nici n-ai plecat, încă cred că un singur om îți poate deveni familie, sprijin, spațiu, libertate, bucurie. Încă-mi cumperi cărți de poezii și încă te-ntreb, din când în când, dacă vrei să ne sărutăm, la câte vreun semafor, în cimitire, în păduri, la cățărat, în mare, în cele mai potrivite și nepotrivite locuri.
E și iubirea asta o chestie. Poate cea mai bună chestie de care omul e la capabil.
