Moby Dick în piept

Și-ntr-o zi, ai să-ntâlnești un om, pe care când o să-l vezi, o să ai senzația că-ți cântă John Bonham solo-ul de la Moby Dick în piept. La nunta mea, am avut un singur dans cu tata. Pe ceva Led Zeppelin, nu mai știu ce. Eu mă înfigeam în tata ca un fel de rămas bun, pentru că știam c-am întâlnit un om pe care când îl văd, îmi cântă John Bonham solo-ul de la Moby Dick în piept, pentru că știam că de-acum tata își dispută iubirea c-un alt bărbat, pentru că-n mine creștea un fel de femeie care nu-i mai lăsa loc fetiței pentru care tata era tot. Tot universul, cu toate ale lui. Mă-ngrămădeam în el, beată praștie, cu rochia de mireasă tăiată și murdară, mă lipeam de el c-un fel de dor care nu avusese timp să se coacă a dor, mă făceam mică, mică, mică și poate că și plângeam de fericire pe tricoul lui cu Iron Maiden. Mă gândeam că tata îmi gândește gândurile, că simte la fel, că-mi simte zborul cum mi se desprinde dintre omoplați și se face zmeu. Într-o altă casă, c-un alt bărbat. Dar tata avea un zâmbet uriaș, genul de zâmbet pe care numai mama, un whiskey cu gheață vara și un solo puteau să i-l imprime pe față. Tata se uita la chitarist cum îi făcea solo-ul lui Jimmy Page și-avea salivă-n suflet de-atâta bucurie; îi pocneau venele pe față de extaz. "Cum dracului să fi trăit tu pe lumea asta fără să fi ascultat solo-urile lui Jimmy Page?", asta mi-a zis el. Sau poate că nici nu mi-a zis mie. Poate spunea neantului, sau lui însuși, sau unei lumi care nu mai are răbdare cu muzica. Și ca toate lucrurile în viața asta, creierul meu, în miez de nuntă, în miez de dans cu tata, se gândea: asta-i o replică bună. Asta-i o replică a dracului de bună. Și am băgat-o-n Club27. N-am văzut niciodată un om care să iubească muzica așa cum o face tata. Sunt sigură că sunt, doar că n-am văzut eu. Să-ți explodeze galaxii în ochi și artificii-n scalp când asculți Child In Time, Kashmir, Hey Joe, Purple Rain ș.a.m.d.

În altă noapte, beam, pentru că toate poveștile mele încep c-o beție cruntă, tre-să fi fost vreo patru dimineața, când ne uitam la solo-ul lui Moby Dick pe-un televizor uriaș. Beam țuică și bere și vin și mie-mi aparținea viața; o luam în stăpânire, o încălecam, o visam. Pentru că numai muzica are efectul ăsta asupra mea. Cineva a zis: nu-i așa mare chestie. Mi-a bubuit o arteră imaginară. N-am zis nimic. Muzica și credința nu se dispută, nu se argumentează, pe câmpul muzicii, nu te cerți, nu-mproști cu rahat; e ce e. Dar, la patru dimineața, i-am dat mesaj lui tata: de ce dracului oamenii n-aud ce-aud eu?, și ca toate lucrurile în viața asta, mi-am zis asta e o replică a dracului de bună. Ș-am băgat-o-n Club27. Nu crezi că Led Zeppelin e una dintre cele mai tari trupe din lumea asta? Și - crezi ca se va mai face vreodată muzica atât de bună sau și peste treij de ani, cu copiii mei o s-ascult tot Dazed and Confused?

Tata: "Nu cred c-ai să înțelegi niciodată dimensiunea lor. Nici tu, și nici cei de-o seamă cu tine. Pentru asta, trebuie să fi fost în vremurile alea, contemporan cu gloria lor. Au fost niște titani ai epocii lor, niște monștri, au fost deschizători de drumuri, au modificat cultura și paradigmele sociale, au pătruns și au experimentat niște zone muzicale unde nimeni nu mai avusese curajul să exploreze.

Mi-aduc aminte, cum povestea John Paul Jones că au cântat în Germania într-un concert, Kashmir. Și, lumea stătea și privea uluită. Nu înțelegea ce se întâmplă, nu mai văzuse, nu mai auzise niciodată așa ceva.

La fel ca și Deep Purple, când, în 1970 au înregistrat la BBC melodia Child In Time. Revezi videoclipul: copiii ăia din public, puștii ăia cu vârsta medie de douăzeci și ceva de ani, se uitau pe scenă șocați, încercând să înțeleagă ce se întâmplă.

O să-ți dau link-ul din nou, frunzărește-l pentru documentare științifică.

Oricum, pentru cei de la Led Zeppelin am vrut eu să mă sinucid în 1977. Ascultasem deja, dar când am văzut prima poză cu ei, mi s-a scurtcircuitat toată logica. Am zis că viața nu mai are sens, oricum n-o să ajung niciodată ca ei.

Iți dai seama cât am fost de precoce?"

Aseară am văzut documentarul despre Led Zeppelin, Becoming Led Zeppelin.

Azi e ploaie și la mine-n boxe răsună Ten Years Gone. Și mă gândesc că și dacă peste treizeci de ani o să ascult tot asta, probabil că tot n-am să mă satur. Și dacă ar fi existat un timp în care să-mi dorit să mă nasc - sau nici măcar, să dau o raită, așa -, ar fi fost anii '60-'70, în America.

Cred că muzica e cel mai extraordinar lucru care s-a inventat pe planeta asta.