16.07.2026
Printre dinozaurii din stomac și pâcla din creier ca o beție prematură că uneori visurile se împlinesc, printre bătăi de inimă și cuvinte amorțite de emoție, - nu că am câștigat premiul uniter 2026 neapărat, ci pentru că toată treaba cu club 27 a fost despre multe alte lucruri; despre maturizare și încredere și muncă și oameni la susținere și anxietăți și frici și iubire și copleșire și - și-n principiu despre niște socoteli încheiate eu cu mine și bătălii câștigate-n tăcere, cu muncă și încredere, - iarăși nu-mi ajung cuvintele, în fine, printre toate lucrurile astea, nu că am uitat, pur și simplu mi-a înghețat creierul și am omis să mulțumesc omului fără de care Club 27 nu ar fi existat. Omului care face de câțiva ani de zile (pro-bono) workshopuri de scriere dramatică cu zeci de oameni care-și îngăduie să spere că poa-să scrie. Și chiar o fac. Omului care pune aripi în spinare, are umor cu carul și deloc-bețe-nfipte-n-fund, omului care învață și pe alții curajul și bucuria de a scrie. Așa, cu mațele pe-afară, cu pantalonii-n vine, cu riscuri aferente. Omului care deschide uși cu atâta generozitate neafișată, Mimi Brănescu.

Într-un fel mă bucur că în brain-freeze-ul de pe scenă mi-am înghițit în tăcere paragraful dedicat lui, pentru că ar fi fost chiar absurd să-i mulțumesc într-o singură propoziție presată de timp; există oameni întâlniri-de-cotitură în viața unui om, care pur și simplu decid direcția și șinele pe care o apucă; există întâlniri miraculoase de care te-agăți și un sentiment uriaș de recunoștință se coboară înăuntrul tău, printre dinozaurii din stomac. Asta a fost pentru mine Mimi Brănescu. Un om întâlnire-de-cotitură -, care mi-a dat încredere să scriu de-adevăratelea, care m-a făcut să mă așez la laptop și să scot din sistem temeri și panici, care mi-a pus aripi în spinare și care, îngădui să sper, m-a bucurat cu prietenia lui, umorul lui, cu bunătatea lui; unchiul de la Lehliu gară care, de fiecare dată când scriu încă îmi apare pe umăr, încă mă corectează sau îmi spune dă-i înainte, tre-să conteze pentru tine, pentru tine!, încă-l sun și-l întreb dacă pot să-i trimit un draft de prim act al vreunei piese și el încă spune da și apoi îmi vorbește despre curaj. Încă ieșim la bere și încă mă întreabă ce mai faci, Cătălina, mai scrii sau cânți pe facebook?, scriu, Mimi, promit că scriu, îi zic.

Așa că-mi mulțumesc mie pentru că m-am înscris la workshopul ăsta într-o perioadă în care nu făceam nimic și că datorită chestiei ăsteia l-am cunoscut. Mulțumesc, Mimi, în feluri mari.

Iar când Mimi scoate o nouă șarjă de posibili dramaturgi - texte de debut românești ies pe bandă rulantă -, ar fi o idee să ne susținem măcar noi între noi, să mergem să le ascultăm lecturile, să ne bucurăm, să celebrăm demersuri oneste și bune, pentru ca apoi, când un alt club27 apare pe piață, să nu ne scărpinăm în cur și-n cap a mirare și a "nu-s bani". Bani n-or să fie niciodată, dar de susținere și solidaritate cred că suntem capabili.

Mulțumesc tuturor celor care s-au bucurat de spectacolul ăsta, celor care m-au felicitat, sunt atât de mahmură că nu văd tastele prea bine să scriu și să mulțumesc tuturor. E de-a dreptul copleșitor; și frumos.

"Visele mele se împlinesc cât bat din palme sau cât clipesc."

Cătălina Mihai și Mimi Brănescu

0 comentarii

Publicitate

Sus