Ca un babuin fioros

Ca un babuin fioros, o nostalgie bizară îmi apasă cu putere glandele lacrimale ale unei tristeți care nu mai știe să plângă; e liniște și timpul e mic; e încă Paște și eu nu-mi amintesc când am renunțat la abținerea de-a spăla rufe-n zi de sărbătoare. La fel cum nu-mi amintesc când somnul din mine s-a făcut atât de mare cât să m-adoarmă înainte de luarea luminii, la exact douășdoi treizeci; la fel cum nu-mi amintesc când am uitat prohodul sau când m-am făcut atât de mare cât să uit să trec pe sub masă. Prea prinsă în văltoarea nimicurilor, uit de tradiții și deschid o bere, pe colțarul din bucătăria mica; miroase a sarmale, a mama și a tata, a țigări și a timp care trece și căruia n-am ce să-i fac. Nu pot să-l imobilizez într-o scurtă clipă de fericire, nu pot să-i dau pumni, nu pot să-i stau în cale; nu pot nici măcar să-l rog să stea așa, măcar o zi sau două, cu noi întregi; să dureze paștele suficient de mult cât să-ncapă-n el și beția, și dorul, și burdușirea stomacului, și spovedania, și lumina, și pocăința, și bilanțul păcatelor. Să dureze vacanța de paște mult; atât de mult cât eu să am timp să am iară șaptișpe ani, să beau la gioglovan, să dansez pe puya undeva-n balcani, să merg la doișpe noaptea să iau lumină și totul, orașul, lumea, omenirea întreagă să fie o vervă și o bucurie nepixelată, nedigitalizată; să dureze paștele-ntr-atât încât să avem timp să ne transformam în niște hanseli și greteli care regăsesc drumul către sens.

Ca un babuin fioros, o nostalgie bizară mă țintuieșe-n canapea la amiază, într-un București respirabil. Mașina de spălat merge-n gol și pe masa din bucătărie arde lumina unei lumânări aprinse c-o brichetă. În mine își duc bătălia tristețuri și fericiri cu care nu știu ce să fac. Întotdeauna la mijlocul dintre o nostalgie prematură și o fericire la timpul viitor; niciodată aici, niciodată acum. Sau rar. Poate prea rar. Ferma, oile, mirosul de grătar, iarba, soarele. Colțarul din bucătărie. Limonada cu mentă. Jack Danielsul Honey, mama, tata, Alex, neamurile (/mele îmi trezesc fiori, ne-ntâlnim la nuntă și la-nmormântări - Tataia Lică, Giurgeni, 2002), portbagajul cu haine de dat la biserică (probabil singura faptă bună făcută, și aia din lipsă de loc în șifonier); drumul pe autostradă, lenjeria spălată de mama - s-au terminat. Prea repede. Prea brusc. Mie-mi rămâne timpul mic ca o maletă de la Mimi din piață; și capul meu rulează, memorează: halatul maică-mii dimineața la cafea; cocoșul la amiază; tata care-mi vede tatuajul cu led zeppelin și-i pâlpâie ochii: de ce nu l-ai făcut mai mare?, îmi zice, în timp ce eu m-aștept să mă dezaprobe, dar nu, e mândru, cumva, într-un fel bizar; mă fac mare, tata nu mai are tupeu să se ia de mine că de ce mi-am făcut mâzgăleli pe corp; mă fac mare și eu tot vreau să rămân mică, să cânt prohodul cu voce de cristal nu gâjâiala de-acu, mă fac mare și asta e bine, uite-l pe Alex, "la mine-n familie nu se asculta muzica", îmi zice în timp ce cântă Jeff Buckley în ploaie, la un microfon de karaoke vai mama lui, îmi zice beat și frumos și mătăhălos și uriaș în timp ce pupă pe mama și eu mă gândesc la Mioara, la mama lui și trimit bezele dubioase către cer; nu pot să mă gândesc la mama fără să mă gândesc la mama lui sau la oamenii fără mame și iarăși o nostalgie bizară face căcăreze pe tristețea mea că lucrurile de la un timp, s-au înjumătățit, la fel și oamenii; și a mai trecut un Paște și eu nu mi-am putut urca curu-n mașină să merg la mamaia; să-i duc un Bounty de cocos sau niște pufuleți, sau chiar și nimic, nimicul uneori, pentru mamaia, e suficient de mare. Și iar n-am fost la cimitir. Am uitat. Sau m-am făcut că uit.

Mă desfășor ca o sarma prinsă-ntr-un scutec prea lăbărțat. Hei, mamaie, îmi pare rău că n-am trecut pe la tine. Am douășopt de ani și paștele durează numa 2 zile și mie-mi scapă printre degete cu toții. Și Alex cântă Jeff Buckley și sor-mea e la București, că i-a făcut copilul febră, și sor-mea-i mamă și nimic nu mai e cum era în timp ce totul e minunat; să-mi aduci și mie salată boeuf; ți-aduc, fă, mai are Steph febră?, te pup, mi-e dor de tine, m-am îmbătat. Și uite-mi verii și verișoarele. Vorbim despre angoasa est-europeană. "Ce mai e în Ungaria?", pierde muie ăla de Orban?, pierde futu-l în gură, și ouă se sparg și Hristos învie de fiecare dată; au făcut copiii noștri dinți, mușcă din părinți și din bunici, cântăm eu și cu var-mea în timp ce zic, n-am mai ascultat Tudor Gheorghe de când a ieșit să-l susțină pe Ponta, politica, fut-o-n gură, îmi stă printre dinți ca niște ațe de carne de la un miel bătrân și nu-mi ajung scobitorile s-o scot, s-o scuip ca pe o aftă urâtă; și totuși muzica e muzica și au înnebunit salcâmii și tu vrei să fiu cuminte?

Și apune soarele și devenim nostalgici și săruturile în iarba verde sunt mai dulci ca niciodată, focul de tabără arde și eu îmi zic:
îmbătrânesc părinții...
în timp ce mama poartă ochelari de soare și tata e la bustul gol, dansează pe ceva muzică indiană, fac șou ca la douăj de ani, dar creierul meu inventează viitoruri cu păr alb și riduri când mama și tata sunt mai tembeli și mai tineri ca niciodată;
îmbătrânește Alex,
când el cântă Jeff Buckley și e mai fericit ca niciodată,
îmbătrânim, îmi zic,
și se termină Paștele și arde focul din candelă și ne întoarcem acasă.

Și vine primăvară și mie, în continuare, o nostalgie bizară îmi dospește ca o cocă în piept.

Hei, mamaie, îmi pare rău că n-am trecut pe la tine.

Și-n cimitirul în care n-am putut să intru a amorțit tămâia și plânsul și popii și-au terminat liturghia și peste omenire se lasă un somn ca o siestă dură și stranie a învierii. Hei, mamaie, îmi pare rău că n-am ajuns la tine. Și încă mirosim a pască și a viața care se-ntâmplă acum. Aici.