Liniștea unui melc după ploaie

Dă-mi, Doamne, liniștea unui melc după ploaie. Plec în vacanță; pe vremuri, orice mică bucurie, orice mică-mare reușită, era umbrită de amărăciunea aproape socialistă c-aș vrea să-mi fac fericirea mămăligă, s-o împart cu toată omenirea. Pe vremuri, nu de mult, aveam dâre de cicatrici pe omoplați, un fel de hybris nevinovat, în care mi se părea că pot să-i car pe toți. Dă-mi, Doamne, liniștea unui melc sau a unui fluture. Ajung în aeroport. Ultimele două veri au fost bizare. E prima vară după doi ani în care nu intru pe antidepresive și nu ies de pe antidepresive. În mine se dezgheață țurțuri sub soarele sicilian; frica-și molfăie o înghețată artizanală; din când în când mă trage de breteaua de la costumul de baie și-un strop de mare sărată îi intră-n ochi. Se șterge cu soare și tace. Frica-și topește incisivii și nu mai mușca. Cel mai năclăit sentiment, ăsta e; frica. O prietenă-mi spune că-ntr-o zi de joi a înțeles cum trebuie să trăiască; își repetă ca o mantra frica e necuratul, frica e necuratul. Pe vremuri, frica mi-a futut fericirea cu erotismul vulgar al unui viking care dă la buci fără milă unei Khaleesi; ș-atunci soarele, ploaia, iubirea, n-au mai însemnat nimic. A fost o vreme când am urât fericirea altora; n-ai dreptul să ți se pară că mori când nu mori; îmi zice cineva. Poate creierul meu rămas deștept și intact, ăla bun, ăla care-i da înainte. Sau altcineva.

Am nisip între dinți. Am terminat Grădinarul și moartea. Pe plajă în Sicilia plâng pe parcursul a 205 pagini. Nu știu de ce. Mi se pare că nu Gospodinov a scris cartea, ci tata. Undeva, într-un sat uitat de lume, în camera de la față, printre pături de lână, gust de televizor și neputință, poate că bunica își târâie ultimele suflări. Să n-o doară. Zic. Să n-o doară moartea. Sau poate viața?, bunica cere rochia înflorată; nu mai vreau, mamaie, să port negru și acolo, că n-or să mă recunoască. Și eu am pietre-n gură. Reci. Bolovani. Mi-e dor mereu de mama și de tata. Vreau să scriu o carte. Poate c-o fac. Termin cartea lui Gospodinov. Ba nu, ea mă termină pe mine; mă termină fără milă, cu blândețea unui bărbat care cunoaște cotloanele unei feminități dornice să se zgâlțâie, nu-ți fie teamă, nu-ți fie teamă, nu-ți fie teamă.

Dă-mi, Doamne , liniștea unui melc, a unui fluture sau a unui vultur. N-avem alt timp decât ăsta, unde ne ciocnim unii de ceilalți. Un copil foșnăie o pungă de pufuleți și mie-mi vâjâie viermi trahicardici de nervi în stomac. Am o problemă cu sunetele. Și cu faptul că mi-am luat prea puține cărți în vacanță. Toată viața i-am urât pe mama și tata pentru punga decolorată și veche și roșiile cu brânză pe plajă. Azi aș mânca roșii și brânză și aș trage pe nas tristețea unui tată căruia poate, curând, i se termină suflarea maică-sii.

Nu mai pot de mult să respir apusuri sau să beau o bere fără să nu mă gândesc la cei care nu văd apusuri și nu beau bere.

E soare. Frica-și topește incisivii în dinți de lapte. E vară.