Insuportabila ușurătate a ne-extraordinarului

Unul dintre lucrurile la care mă pricep - în mod involuntar - e capacitatea corpului meu de-a stoca amintiri cu o precizie debilitantă. Nu pot să-mi amintesc primul sărut dintr-un gang împuțit cu miros de pișat, fără ca stomacul meu să nu facă tumbe-n gol, în timp real, la fel cum și acum îmi activez tinitus în urechi când rememorez liniștea din camera bunică-mii; mi se furnică nervii cefei când mi-amintesc prima dată când a țipat tata la mine sau emoțiile de la prima premieră din viața mea; în fine, nu pot uita prima înmormântare, primul derdeluș, prima despărțire. Le țin, acolo, burdușite într-un corp care colcăie a fel și fel de amintiri la care mă uit și-mi spun că m-aș lepăda de ele cu toată plăcerea. Dați-vă de pe mine, le spun, uneori, când mă-nțeapă ca un cui și-mi lovesc moalele unei tristeți cu care nu știu ce să fac; dați-vă de pe mine, ca să pot să respir, îmi vine să spun. Dar ele stau tatuate în mine, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, mă trag de mânecă; ca și cum aș mânca continuu o madlenă proustiană.

La șapte ani am început să scriu primul jurnal din viața mea. Știu cu precizie ce scriam, în câte feluri puteam să-mi descriu nefericirea, obsesia față de sunetul liniștii, zgomotul ploii dintr-un asfalt curcubeic sau singurătatea de-a nu fi avut prieteni. Fiecare amintire își are propria muzică; se contopește-n sunete, senzații. Știu cum pișcă soarele pe malul Dunării, știu gustul țânțarilor și câte grame de mâncărime se-ascund-n ciupitura unui puric. Papilele mele încă au gust de lapte cu Nesquick și-n ochi, deseori, mă râcâie un plâns vechi, niște lacrimi ale mele de demult. Și pentru că, probabil, am apărut pe lume cu curu-n sus, sufocată de cordonul ombilical al maică-mii, după șaișpe ore de travaliu, senzația unei lumi care mă strânge de gât, s-a ținut scai de mine multă vreme. Așa că, la un moment dat, copil fiind, am devenit un vânător de extraordinar. Totul trebuia să fie extra-ordinar. Școala. Temele. Liniștea. Joaca. Crăciunul. Prieteniile. Iubirea. Zgomotul. Poate cam pe-atunci am început să trăiesc cu zeci de taburi deschise la mine-n cap. Acolo unde puteam să fac orice, să fiu orice, să-mi imaginez orice. Tăceam. Tăceam cât un fir lung cosmic. Nu puneam întrebări, nu plângeam. Ședeam în timiditatea mea stranie și-n frica de oameni. Uneori mă așezam pe colțarul din bucătărie și stăteam cu orele. Ce faci, mă-ntreba mama, mă uit la desene, răspundeam, în timp ce stăteam cu capul înfipt în pernele murdare de tocăniță. La ce te uiți? La desene. În capul meu se derulau desene pe care nu le vedea nimeni, le inventam; la unșpe ani am început să scriu jurnalul la calculator. Începeam cu o mantră tibetană furată de la nu mai știu ce prieten al lui taică-miu. Om mani padme hum. Apoi secul dragă jurnalule, urmat de un: ascult pink floyd, și întrebări de genul cine sunt eu? N-au ajutat prea mult nici cărțile să ies din cap. Din contră. În slalomul dintre bullying, încercare de validare socială, epoca emo și Dostoievksi, eram un struțo cămilă de adolescentă care cânta Laura Vass și Beatles deopotrivă; care bea și care rămâne virgină până la facultate. Echilibristica asta am făcut-o multă vreme, până de curând.

Adrenalina. Stinsă de-alcool. Asta a fost magia actoriei pentru mine. Vânarea de extraordinar își găsise matca în obsesia pentru adrenalină și bere. Și uite-așa, totul, totul, totul, era într-o continuă mișcare. Eu eram într-o agitație permanentă, într-o amețeală completă. Dragostea trebuia musai să te urce pe culmile disperării ș-apoi în paturi care miros a sex și hormoni; berea nu putea fi o bere, trebuiau să fie kile de bere, până într-atât încât să-ți bubuie creierii a filosofie și a sens; liniștea nu exista în vocabularul unui sistem nervos ultra surescitat de mult. De mult, de vrie, de tumult, și mai ales, de unele tristeți sfâșietoare mascate sub zâmbete blonde și gălăgioase. Așa am trăit, ani de zile, apăsând accelerația până la 160 la oră pe un drum cu limită de viteză de maxim 90. Până când a făcut bum. Ceva înăuntrul meu a făcut bum. Au plesnit copaci și muguri și curcubee și izvoare de apă; au plesnit vârstele toate-n mine, a plesnit timpul și singurătatea și frica de gândul că: ce rămâne când se-așterne liniștea?

Insuportabila ușurătate a neextraordinarului.

Învăț ș-acum să-nvăț liniștea. Pot memora pe de rost atât de multe lucruri, dar încă simt uneori nevoia unui transplant de liniște. Ploaia. Un sărut pe frunte. O bucată de ciocolată. O amiază care să-și ducă pâlpâirea în timp ca o boare, fără s-apese. Soarele. O relație de iubire cu un om în care tăcerea nu e de prisos, nici obsedantă, nici asurzitoare. Că viața nu-i un Moș Crăciun care-și scoate sacul cu jucării în fiecare zi; nici un maraton al adrenalinei și că uneori, un ceai, bate la cur șapte beții. Am urât insuportabila ușurătate a neextraordinarului. Încă cred că uneori o mai urăsc, dar Doamne, cât de minunat e un colț de liniște în fața unei lumi care o cotește zilnic către extraordinar. Și cât de bună e o tristețe la momentul ei și-o gură de plâns când se cere. Și-o mână de prieteni și niște patru umeri pe care să-ți sprijini multul. Cât de importantă e aducerea aminte a faptului că, uneori, să deschizi ochii dimineața, e cel mai extraordinar lucru pe care poți să-l faci. Și plictiseala. Nesfârșita plictiseală de-a locui în mintea ta patronată de gânduri pe care le pupi pe frunte și le lași să zboare ca niște firicele de nor roz pe vată de băț.

Încă învăț liniștea; și ăsta e probabil cel mai zgomotos lucru.