Zmeie în creier

Într-o seară de primăvară m-am uitat la A. și i-am zis: nu-mi mai place ce fac. Asta. Teatru. Nu-mi mai place. Nu-mi mai place de mine când fac ce fac. Aveam douășpatru de ani și tratam poate cea mai frumoasă meserie din lume (dacă se poate numi meserie) ca pe un job. Avusesem spectacol și pentru prima dată mi-era lehamite. O lehamite băbită, veche, un duceți-vă dracu mocnit îmi stătea pe limbă, nu mai aveam niciun fel de emoție, fluturașii din stomac se topiseră în nervi și frustrare. Habar n-aveam pentru cine fac ce fac și ce mai înseamnă actoria pentru mine. Lucru straniu, prea devreme, mi-am zis, prea devreme am ajuns la gustul ăsta amar, prea devreme.

Atunci am plecat pentru prima dată dintr-un loc. Am plecat pentru că mai tare decât frica zilei de mâine, mi-a fost frică să-mi pierd curajul, bucuria și încrederea că uneori, actoria, e ca și cum împletești nori din plâns de streșini. Ca și cum zbori fără să-ți fi dat cineva aripi. Ca și cum plutești. Am plecat pentru că mi-a fost frică să nu mă înțepenesc. Am să fac, mi-am zis, lucruri pentru bani, am să-mi plătesc, futu-i mă-sa, facturile și o să vreau să merg în vacanțe. Dar, mi-am promis, orice aș face, am să-ncerc întotdeauna, măcar o dată pe an, să fac ceva, orice, un proiect care să nu mă lase să uit de ce m-am apucat de meseria asta. Care să-mi planteze curcubee în stomac pentru atunci când va fi din nou greu, pentru atunci când am să mă îndoiesc din nou Ș-atunci, în seara aia, mi-am mai promis ceva: nu te-nrăi. Niciodată. E loc sub soare pentru toată lumea.

Nu vreau să scriu despre Club 27; vreau să scriu despre cum se simte când în piept îți bubuie galaxii pentru că faci ce iubești să faci. Se face un an de la premieră și, poate că e un moment bun, în primul rând să-mi exprim recunoștința de a fi jucat cincizeci de reprezentații. În epoca pontajului, a excel-ului, a unei furii stătute, a unei culturi pe butuci, în epoca social-media și AI-ului, în epoca în care e din ce în ce în ce mai greu să găsim fărâme de omenesc și viu, aș vrea să vorbesc despre ce mai cred (eu) că-nseamnă arta.

Povesteam despre cum și cât ne-am chinuit la premieră să vindem spectacolul. Cât ne-am chinuit să câștigăm încrederea oamenilor, în general. Câți bani din banii noștri - da, bani, deși sună atât de stranie alăturarea cuvintelor ăstora: teatru și bani, ca și cum arta funcționează cu aer (probabil așa se gândesc și cei de sus)- și energie s-au cheltuit pentru ca spectacolul să se-ntâmple. Cât curaj ne-a trebuit să ne-aruncăm cu capul înainte. Cât efort să-ți autopompezi speranța că merită, că nu-i degeaba. Cât efort să-ți combați îndoiala cu certitudinea că dacă faci ceva cu credință, n-are cum să nu răzbată, cumva, măcar într-un piept de om. Că lumea e un loc care încă mai are nevoie de povești. Așa cum sunt ele.

În perioada aia mă trezeam la opt dimineața, mergeam la repetiții de la 10 la 14, mâncam un sandviș, de la 16 la 20 aveam altă repetiție, mâncam un sandviș, și de la 21 la 12 noaptea, uneori ne-apuca dimineața, repetam la Club 27. Pontează asta. Zic lucrurile astea doar pentru reamintirea faptului că atunci când faci ce iubești să faci, pur și simplu, (chiar dacă nu-i sănătos și pe vremea aia psiholoaga mea mi-a zis: ești c-un picior pe margine de burnout) - găsești resorturi să-i dai înainte. Nu știu cum. Cumva. Te-aduni de pe jos și supraviețuiești. Pentru că frumusețea teatrului e că te face să uiți pentru câteva ore, de tine. Pentru că e ca și cum ți se înalță zmeie în creier printre nicotină și cofeină colcăindă, printre bucățele de hamei dintr-o bere rece, printre frici și nesomn. Și faza e că îi tot dai înainte. Și-i dai înainte. Și-i dai înainte ca un Sisif, până când, inevitabil, n-ai cum să nu obosești. Și știu, știu, știu, în timp ce vorbim despre artă sunt oameni care trăiesc de luni în șir fără căldură și apă caldă. Știu că țevile, că economia, că un război, că ce face Trump, vor fi întotdeauna mai importante decât arta, și totuși, mai e cineva care-nțelege că fără asta, ne ducem dracului? Sau poate nu?

Se ia o seară de februarie cu viscol. Se iau patru oameni, la două dimineața, rupți în gură de oboseală, se ia un vinil cu Led Zeppelin și se mai ia ș-un bax de bere. Se ia cu discuții, discuții pe care nu le ai la un job de la 9 la 5, despre pierdere și dor, și iubire și familie, și despre mame și tați absenți, și despre furii și neîmplinire, și despre fericire, și despre moarte. Se iau niște oameni care se-adună și fac asta și niciun excel nu-i suficient de încăpător să ponteze în vreun fel magia care se-ntâmplă atunci când se trage cortina și-ncepe spectacolul. Și două perechi de ochi, se-ntâlnesc față-n față, și joacă într-un spectacol. Și chiar dacă pare un chilipir, chiar dacă se poate și ca la fabrică, chiar dacă merge oricum, nimeni nu știe de ce atunci când e bine, e bine pentru că undeva în spatele cefei, stau tatuate nopțile care nu pot fi cuantificate în job, în cifre, în ore de lucru. Pentru că dragi politicieni, înainte să pontăm arta, poate ar trebui să ne-amintim că oamenii la serviciu, în mod normal, nu-și răscolesc răni, nu-și imaginează cum e să-ți moară un părinte, nu retrăiesc la nesfârșit despărțiri care ustură; nu le pâlpâie stomacul, nu le arde pipota, nu le tremură stomacul și mâinile și cu siguranță nu stau ore-n șir cu un rictus deasupra buzei care pâlpâie ca un bec ars, de-atâtea emoții. Dar stai, cine-a zis vreodată că-i o meserie normală?

Se iau niște oameni, actori, balerini, muzicieni, pictori, sculptori, regizori, scriitori, care fac ceva. Un ceva atât de frumos că-ți bubuie galaxii în piept când privești, când asculți, când citești. Un ceva care te face să simți, că-n toată mâzga asta, merită să trăiești. Ca să vezi un spectacol bun, s-asculți un Jeff Buckley, să-l citești pe Eshkol Nevo, să vezi un film al lui Wim Wenders.

Se poate trăi și fără artă, sigur că da, dar are rost?