Când ești fericit, nu lovești primul

Mama s-a transformat în buni, tata-n tataia și sor-mea-n mami. Eu sunt din ce în ce mai rar gărgăriță. Când mama e buni, stau la rând pentru mâncarea fericirii: cartofi prăjiți cu ouă, cu brânză și cu salată. Când tata e tataia, vorbim tot mai rar despre politică și Alexandru cel Mare, preocupați fiind să facem lego în mica sufragerie cu mobilă veche, albastră, deloc cozy în stil ikea. Când sor-mea e mami, bem tot mai rar shot-uri de tequila. Când eu sunt tuși, în burtă îmi colcăie ceva a baby-fever, de-o intensitate direct proporțională cu dorința unui șpriț la amiază. Între o veșnică libertate cu iz de hamei și țigări și dorința unui culcuș, a unei familii - așa mă simt, în timp ce port halatul maică-mii din anii 2000, portocaliu, jerpelit, pe care n-o las să-l arunce niciodată. La fel cum nu vreau să schimbe nicio bucățică din mobila veche, din biblioteca arhiplină, din dormitoarele fără televizoare. Uneori am senzația că principalul sponsor moral al meu e un soi de nostalgie. De-aia, când vin acasă, nu vreau să se schimbe nimic. Nicio bucățică de bucătărie care miroase a chifteluțe, piure și scrumieră stătută. Când vin acasă, e toamnă, e gri - și mama e buni și tata e tataia și soră-mea e mami; când printre noi un ghemotoc de iubire și semi-teroare ne modifică viețile, existența, traseele, ora de trezire, ora de culcare, când devenim alte grade de rudenie, toți, pe rând, eu m-afund în halatul portocaliu și trăiesc la granița dintre copilărie și viața de adult. Între cheia la gât și chatgpt. Între băi fierbinți și puzzle-uri.

Mama s-a transformat în buni, tata-n tataia și sor-mea-n mami, la noi în casă tot Beatles se ascultă dimineața. Tot vin se bea seara. Cafeaua tot la ibric. Din când în când îi număr ridurile lui taică-miu și palpez cearcănele. Din când în când, colțarul de la bucătărie se deschide ca un atlas al tuturor bețiilor trase-n bucătărie, în timp ce mama e buni și tata tataia. Termin de citit Când ești fericit, lovește primul, și-mi las un mesaj la finalul cărții: terminată azi, 3 octombrie. Mi-e dor de Bibi și de tataia. Și mă gândesc la vremea de-afară și la cum planul era să m-antrenez pentru cei 10K pe care tre-să îi alerg sâmbătă la maraton. În loc de asta, ploaia mă-ndeamnă să mă gândesc la Bacovia și vodkă, la vremurile-n care mama era mama și tata tata și soră-mea sor-mea. Și eu visam cu ochii deschiși la amiază și lumea era deloc ciopârțită și drumuri la cimitir n-aveam de făcut. Mă gândesc la mine babă. O babă cool îmbrăcată-n alb, bând bere și fumând dintr-un trabuc, citind Milan Kundera-ntr-un hamac. Visând la roller-coast-uri. Ș-atunci îmi voi zice: mă voi fi gândit în tinerețe atât de mult la moarte, încât bătrânețea va fi un smoothie de cireșe cu miros de soare, curcubeie și durere-n cuvântul cu p. Voi fi fost atât de nostalgică-n my twenties, încât pe la șaptezeci o să suflu din cornete și-o să sar șotronul.

Mă-ntreb uneori dacă vesticii au vreo șansă să-nțeleagă până la capăt atmosfera din cărțile, filmele, arta est-europenilor. Dacă dintr-o singură lectură a unui paragraf despre singurătate, blocuri și vodkă, pot să-nțeleagă cu stomacul vizualul din descrierea unui ADN. Europa de Est. Uneori îmi spun, ca să-nțelegi până la capăt niște treburi, molozul moral, foametea, tristețea, nesfârșita tristețe din geografia specifică a estului, îți trebe să fi mâncat măcar o dată-n viață mămăligă la ceaun, în lipsă de altceva. Mă-ntreb dacă un vestic, după ce termină de citit cartea Tatianei Țîbuleac, se gândește vodkă.

Soră-mea care acum e mami, se plimbă cu minunea de mână prin parcul în care pe vremuri, când soră-mea era doar soră-mea, parcul în care amândouă am fumat prima țigară, am așteptat rezultatele la bac, ne-am sărutat pentru prima oară cu vreun golan de la doișpe C și am făcut poștă o sticlă de Tanita, pică-n aceeași nostalgie șleampătă și se scutură.
- Bleah. Ce-ai, fă?
- Nimic, mi-am amintit când eram acasă-n orașu' ăsta-n care nu se-ntâmplă nimic. Și cum ne trezeam la șapte să mergem la liceu și era frig.

Atât tre-să rememoreze pentru ca eu s-aud focul stins în sobă, dimineața, frigul, plapuma insuficientă, geaca ieftină luată-n piață și fesu'. Liceul. Școala. Putreziciunea unui semi-întuneric. Mirosul de gunoi și ibric ars. Băncile jerpelite, alergia la cretă, lumina semi-chioară din clasa a unșpea B. '¥mi-aș pula-n Rusia.

Conchid, fără nicio legătură și-mi reasimilez adn-ul de româncă-n cel închipuit spaniolesc. Că-n mine freamătă marea și bronzul și tequila și mariachi, da' și-ntunericul, groaza, prostia, cenușiul.

Mama e buni și tata tataia. Și mie-mi plac canapelele cozy și avocado-ul la micul dejun. Dar de fiecare dată când vine toamna, la mine acasă, îmi place halatul portocaliu în care mama a fost mama și o cafea la ibric cu două țigări rulate pe post de mic dejun.

După ce-mi voi fi înghițit nostalgia ca pe-o gălbinare, după ce mă voi fi spălat pe față, nici eu n-o să mai fiu eu, ci tuși pentr-un pui de om pentru care mă fac decapotabilă și-i imaginez cel mai strălucit viitor într-o lume cu soare și cărți, și iubire și școli, și imaginație și delfini. Într-o lume-n care, când ești fericit, nu lovești primul. Nu lovești deloc.