În lume se făcuse duminică

În lume se făcuse duminică și eu îmi închipuiam că Dumnezeu își dă șorțul jos, aprinde un trabuc, pornește Bob Dylan, no time to think, s-așază într-un scaun pliant și se uită la mine, care mă trezesc aproape de prânz, într-o lume în care e duminică și e teribil de liniște înăuntrul meu. Sigur că Dumnezeu, chiar așa, duminică fiind în întreaga lume, avea copii de moșit, morți de-ngropat, păcate de iertat, războaie de gestionat, răni de oblojit, rugăciuni de-ascultat, frici de-nvins, cancere de micșorat, în fine, fel și fel de lucruri la care eu uitam să mă gândesc, fericită de fericirea mea de-a mă fi întors acasă, în orașul de baștină al neîntâmplării, în care viața se-ntâmplă exact așa cum trebuie să se-ntâmple.

Se ia o dimineață și se molfăie lumina între gene, alene, disecându-i căldura. Se ia un pat cu așternuturi curate și un corp care-și tăvălește somnul lung și bun. Se iau două picioare de om care-și culcă mersul în papuci vechi, curați și moi. Se încropește un drum somnoros către bucătărie. Se ia o mamă frumoasă și veselă și un abur de cafea care se-nghite pe nesimțite. Se ia un bună dimineața și o dată cu el, se ia pe limbă recunoștința că viața te trăiește în dimineți de duminică. Se ia un tată care vine acasă la prânz. Se ia un scaun și tatăl se așază, liniștit. Vorbește. Respiră. Râde. Ascultă muzică. Se ia o zi de duminică, cea mai frumoasă zi de duminică, și se trăiește.

Era o perioadă când capul mi-era greu de gânduri și oameni care-și colcăiau nestarea înăuntrul meu, și-atât de greu ce mi-era capul, că-mi îndoia spatele spre în jos. Erau niște firicele care-mi spintecau fruntea și erau niște ghemotoace nasoale care săreau coarda-n stomacul meu, care torcea a fel și fel de neputințe. Eram eu, cu Bucureștiul hurducăind înăuntrul meu, cu viața care se balansa încolo și-ncoace, eram eu, ghemuită și cu un dor teribil de liniște. Niciodată nu mi-a fost mai dor de liniște ca-n perioada în care uitasem că duminicile sunt făcute să-nchei socoteli, să bați covoarele-n plămăni, să le scoți praful ș-apoi s-o iei de la capăt. De-aia m-am dus acasă. Fericit e-acela care are unde să se mai ducă acasă. Nu-ți dai seama de asta decât târziu, târziu în timp.

Nu mai știu când am scris ultimul text în care să se întrevadă firicele de speranță, iubire. Nu știu dacă am scris vreodată despre recunoștință. Paradoxal, într-un secol în care unul dintre exercițiile de mindfullness și așa mai departe este ăsta: să scrii, futu-i gura mă-sii, în fiecare dimineață, cinci lucruri pentru care ești recunoscător. Probabil, în miezul unui haos global, politic, economic, când îți apasă timpul coastele și scalpul, abia atunci te-obligi să faci doi pași în spate, să te uiți către înăuntrul tău, să te-oblojești. Să stai. Să te-ntorci înapoi către iubire și familie și prietenie. La șaișpe ani am vrut să-mi tatuez un citat: dacă n-ar exista nefericirea altora, nu m-aș mai sinchisi de propria mea fericire. Cred că din Marin Preda. Nu știu ce-nțelegeam la șaișpe ani nici despre fericire, nici despre nefericire, nici nu-mi pot închipui ce exercițiu de elasticitate a minții făceam cât să le pot compara prin absență. Oricum, e bine că n-aveam vârsta să mă tatuez.

În fine. În lume se făcuse duminică, era un fel de liniște lamedelenică. Și-n ciuda a tot și toate, mie mi se părea că Dumnezeu ascultă Bob Dylan, în timp ce eu mă plimbam prin cimitir. Și priveam viața cu ochii unor oameni care nu mai sunt. Și dintr-o dată, un petic de recunoștință se-ntindea în sternul meu, care-și ascundea horcăiala unui plâns stătut. Că de prea multe duminici, uitasem că există un timp pentru de toate. Dar mai ales pentru recunoștința de-a fi.