Mă uitam și la năpârcile astea de greci, deșălați, leneși, prelungirea slinoasă a unui dolce far niente care pute a evaziune fiscală și a las' că merge și așa - și îi comparam cu noi, doar că nu mă puteam abține să nu mă-ntreb cum dracului ați ajuns, mă, voi așa, într-un asemenea colaps etnic, voi, care ni i-ați dat pe Platon, Socrate, Eschil, Sofocle, Euripide? Voi care sunteți moașa civilizației, a culturii, a istoriei? Cum ajunge un popor să-și bată joc de moștenirea pe care a primit-o? Și plecam de-acolo și ziceam lasă, mă, că nici ăștia nu-s mai breji ca noi. La o adică, puteai lejer să te-nchipui într-un fel de Costinești cu puțin mai mult ștaif. Sigur că da, au lagune și apă turcoaz, au peisaje de-ți îngheață retina a desfătare, au plaje de unde n-ai vrea să mai pleci niciodată, au un fel de liniște și frumusețe care te face să-ntorci mereu acolo: în Grecia. Doar că din ce în ce mai des, am senzația că te-ntorci dintr-un fel de reflex nostalgic.
Dar dă-i încolo, că ăia or să se sprijine-n turism mult și bine, că oricând aș da litoralul românesc pe laguna Balos din Creta, cu tot cu lenea lor și cu "nu ne merge POS-ul".
Da' eu acuma sunt un fel de câinele moare de drum lung și prostu' de grija altuia. Să fi văzut p-acolo, dacă intram în vorbă cu danezi, englezi, nemți și ne-ntrebau where are you from, când auzeau România li se schimonosea fața. Dacă erai suficient de atent, auzeai un rictus cum li se crapă pe moacă. Cum li se arcuiesc sprâncenele în semn de-un fel de jenă. Cum, nu știu cum dracului, dar făceau rapid stânga-mprejur de la masa noastră și-și beau margaritele cu alte nații. Și-n tot timpul ăsta, eu cu porn-star martini-ul meu mă gândeam numai la cât de tare urăsc, iarăși, că-s româncă. Și aș fi dat orice să văd cum se simte suveranismul, naționalismul erectil, mândria de-a fi român, patriotismul melancolic. Mi-ar fi plăcut să port ii și să mă lăfăi țanțoșă cu etnia mea de mari proști ce suntem. E suficient să te joci un joc, într-o țară străină: ghicește ceafa lată. Ș-apoi să te apropii de respectivul și să-ți dai seama că sigur că da, e de-al nostru, românaș get beget. Ne vezi fețele de inculți încăpățânați cărora ne pute tot. Vezi mediocritatea, vezi oboseala, vezi tristețea și zici: ăsta-i român. Ne depistezi de la cinci poște. Ne-amușinăm și ne simțim ADN-ul stătut, îngălat. Auzi discuții la masă de-o incomensurabilă inepție și îți renegi limba, o schimbi cu engleza, orice numai să nu te-asociezi cu dezacordurile și schilodirea unei limbi altminteri frumoasă. Da, mi-ar fi plăcut să am de ce să zic cu zâmbet larg pe față: I am from Romania, și nu să mă chircesc într-un veșnic ghiocel amărât căruia-i cresc rădăcini din jeg și smoală.
De ce se poate, mă, la alții și la noi nu? Cum dracului să te mândrești că faci parte dintr-un popor pe care, dacă-l tai în două ca pe-o bucată uriașă de pâine, jumătate crede că ne bagă Bolojan în septembrie-n război? Deci nu mai intrăm în război în august, s-a decalat moartea c-o lună. Cum, mă, când singurul capitol la care excelăm e cantitatea de alcool pe care-o bem? Cum, când asculți știrile și vezi ce prăpăd la vedere se face, să mai ai îngăduință? Cum ne permitem, mă, să ne batem joc unii de alții-n halul ăsta? Ceva e putred în Danemarca, cum s-ar zice. Doar că putreziciunea vine din ombilic, din mațe, din ceva atât de adânc, încât dacă nu se-ntâmplă o minune să ne transformăm din omidă-n fluture, cândva, o să dispărem ca nație de mari proști în analele unei istorii care n-are răgaz pentru pierzători. De ce-i lăsăm, fraților, să joace țonțoroiu-n capul nostru? De ce suntem inerți, obosiți prematur? De ce mor femei în plină zi pe stradă? De ce ți-e frică să te-mbolnăvești în țara asta? De unde dracului atâta tristețe?
Ș-apoi mai răsare câte-un Popovici datorită căruia se-aude imnul nostru în țări străine și acolo nu-și permite nimeni să strâmbe din nas, fiindcă-n alte părți, munca, profesionalismul, bunul simț, sunt aplaudate la scenă deschisă, numai noi, prin mlaștina facebook, ce-l mai bălăcărim pe bietul băiat, facem bășcălie, minimizăm talentul și inteligența, numai noi suntem în stare de-o asemenea jegoșenie.
E vară. E cald. E oboseală. Dar cu toată frustrarea adunată, cu toată dorința de-a fugi de-aici, eu tot mai sper c-o să fie bine. Și că-ntotdeauna ne-așteaptă strada. Unde avem dreptul să strigăm, să dăm jos năpârci și limacși, să ne dăm seama că suntem și noi mulți. Care putem schimba ceva. Dacă nu, naiba să ne ia de proști.
