Indigo

Indigo. Dacă te plimbi prin mall, dacă te uiți la ieșirea din licee, dacă mănânci la burger-king-ul de la universitate. Toți par trași la indigo, și fetele, și băieții. Molfăie aceeași româno-engleză-tiktokeză, au unghii, gene, păr, țoale, jordănși în picioare; toți butonează in timp ce schimbă trei impresii despre meme-uri și ascultă aceeași muzică.

Uneori mă uit la fete de cinșpe-șaișpe-șaptișpe ani și mă-ntreb de când nu mai e originalitatea la modă. Ș-apoi așa-mi vine să-mi dau un cap în gură că generalizez ca o cloșcă ciufută, din vârfu' semi-maturității mele dobândite cu greu. Și uit cu cât carmin m-am dat în școală, câte sutienuri cu push-up am purtat, cât spray B.U. i-am furat lu' maică-mea, cât mi-am fluturat buricu' în pantalonii mei evazați cu talie joasă pentru ăia de la 11 C, câtă muzică sufocant de proastă am ascultat pentru că așa era la modă, câte țigări, câte glume, câte rahaturi făceam ca să m-aliniez la trendu' pe muchia căruia stăteam mereu să cad. Cât mi-am fentat părinții și cât m-au scos din sărite cu muzica lor nesuferit de bună, cu șprițurile lor la care mă expuneau de la șapte ani la toate subiectele omenirii, de la politică până la bancuri deochiate; la excursiile pe care le făceam duminica la constanța la prăvălia cu cărți să luam ce-a mai apărut. Da, n-aveam tik-tok, da' înroșeam yahoo messengeru'. Puneam webcamu' la doișpe seara la status, ca să mi-l ceară Iuli de la 12 C, să mă vadă cum stau în întunericul obosit în care căutam profilu' ăl mai bun. Cât mi-am mai numărat comentariile de pe hi5 și ce șoc a fost când a apărut fb și insta. Apucăturile, într-un fel sau altul, era același. Indigou'- indigo. Trendu' trend. Nu era, într-adevăr, aceeași amploare a social media-ului. Că și când ne toropeam creierii cu counter strike în rețea, mergeam la sala de calculatoare și bălteam cu toții acolo, în căldura aia de vară în care beam suc cu paiu' de la tec și mâncam senviș cu parizer, dar ne simțeam ochii, plictiseala, fluturașii din stomac. În rest, aceeași penurie de gânduri, aceeași îmbâcseala hormonală a unei adolescențe în care auzeai soarele întins pe sfoară lângă rufe usturător de albe.

Mă-ntreb cât e de greu să crești un adolescent. Mă-ntreb cât de greu a fost pentru ai mei să crească două fete. Să faci slalom printre reguli și libertăți. Mi-amintesc că-ntr-o vară, o tot ardeam pe green-apple-uri, tanita și marlboro roșu pe la dunăre. Nu făceam de niciunele, nu gândeam de niciunele. Dădeam webcam la trei dimineața, schimbam trei platitudini, adormeam la patru sunând cu număr necunoscut, mă trezeam la două dup-amiază și o frecam pe la dunăre. M-a luat tata la trei păzește direct, că cică când am citit ultima carte. Pulea de oi. Nu citeam. Mi-a zis să pun naibii mâna pe carte și că azi nu mă duc la nicio gârla. Și nici mâine. Am citit Shogun în trei zile. Non-stop.

Acu' câteva zile îmi scrie tata: fă, tu ai citit Vârteju'? Zic nu, doar Tai Pan și Shogun că m-ai pedepsit tu într-o vară. "Ce șmecher am fost." Și chiar au fost. Și mama și tata. Dar a mai fost și dorința uriașa de-a scăpa dracului de-acolo, din maghernița aia-n care auzeai timpul cum își bate palpitațiile pe marginea liniștii.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Acu' câteva zile am fost la niște cunoscuți (ulița deal - check this place), la concert Corina Sîrghi. I-am cunoscut după Club27, unde veniseră toți patru: părinții, Toma și Maia (13&16 ani). Mi-au dat lumea peste cap. Am vorbit despre bullying, filme, muzică, rock, jazz, folk, despre Baniciu și Bob Dylan, despre Iron Maiden, despre tik-tok și attention spam (așa se zice?), despre romgleză, despre vapatu' la ore, despre politică, despre teatru. Și m-am uitat la părinții lor, la cum i-au crescut. Ș-am zis da, frate, se poate. Ce tare. Ce dătător de speranță. Și mi-am promis că mai mult decât judecată, adolescenții tuturor timpurilor, au nevoie de iubire, blândețe și liniștea de a-și găsi drumul, într-o lume overstimulated, în care e al naibii de greu să stai tu cu tine și asta să nu vină cu un ghem în stomac.